în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

23 ianuarie 2012
trebuia să le dovedesc de ce sunt în stare, chiar dacă nici eu n-o ştiam prea bine. dar trebuia. 
mai mult decât orice. mai mult decât a găsi bani pentru a o îngropa pe mama, care oricum nu se dorea îngropată.

probabil că de aici a început totul, dacă există într-adevăr un tot (sau măcar un început). nu un caiet albastru, ci unul verde, cu pătrăţele. un caiet care n-a circulat niciodată cu trenul, deşi i-ar fi plăcut. un caiet uitat în pod, ca într-un colţ întunecat al camerei. 
că apoi s-a transformat, fără să vrea, într-o carte şi că a trecut, tot aşa, prin transformări succesive nu e vina lui. c-au trecut mai mult de trei ani (să tot fie şapte-opt), n-a ţinut nimeni socoteală. nimănui nu i-a păsat de rândurile acelea (mai târziu poate fi prea târziu), de ideile aruncate (aşa cum arunci un caiet verde, cu pătrăţele, într-un colţ întunecat al camerei) în ele. un caiet de care, dacă timpul i-ar fi permis, s-ar fi ales praful. 
alte rânduri, alte idei aruncat în ele. de trei ani. care, dacă e să fim sinceri, nici n-au avut habar de eveniment. trei ani care, fără să vrea, se întorc mereu în trecut, într-o constantă încercare de rescriere, de regăsire, de retrăire. un drum înapoi, către, atât cât se mai poate, cel care am fost.



22 ianuarie 2011
Astăzi se împlinesc doi ani de când, întâi cu reticenţă, mai apoi cu o oarecare consecvenţă şi, uneori, proastă determinare, dau cu împrumut obsesii, pasiuni şi frământări. Îmi pare acum că, pe lângă lucrurile pe care cartea cu păcate m-a ajutat să le câştig, mi-a facilitat accesul la înţelesuri pe care nu mă simt pregătit să le cuprind. Însă, mai mult decât orice, aceşti doi ani au însemnat o aplecare serioasă spre lectură şi scriitură într-o măsură în care altceva nu ar fi reuşit să o facă. Dacă am scris bine sau prost, dacă am fost sau nu pe placul cuiva, dacă am supărat, ofensat sau bucurat oameni sunt lucruri uneori greu de cuantificat şi, poate, neimportante pe termen lung. Ceea ce rămâne după acest timp petrecut într-o constantă căutare a unui echilibru (pe care mărturisesc că nu l-am găsit) e dorinţa puternică de a continua această carte, transformată mai curând într-un caiet mâzgălit, de a continua să împart, aşa cum înţeleg mai bine şi dincolo de ceea ce asta ar putea să spună despre mine, lucruri care mă preocupă, detalii care macină pe moment existenţa mea măruntă, poveşti cu mai mult sau mai puţin înţeles, plăceri trecătoare sau statornice, frici mai mici sau mai mari şi curiozităţi cu care îmi ocup timpul.
Se împlinesc doi ani, surprinderea mea nu e doar sinceră, dar şi mare. Transformarea blogului de la ceea ce reprezenta iniţial, o colecţie de opinii, melodii, poezii, texte despre seriale sau cu tentă creativă, la ceea ce a fost după un an, un loc unde am început să scriu mai des texte aşa cum le înţeleg astăzi, dar şi în care am descoperit efectul purificator al scrisului, la ceea ce el încearcă să fie în prezent, o suită de poveşti, un spaţiu în care experimentez idei şi stiluri creative, unde am mascat textele confesive pentru a renunţa la senzaţia că blogul e o unealtă de răzbunare, transformarea, deci, era necesară şi cu siguranţă va continua să existe.
Dacian: Nu-s cel mai mare fan, adesea nu-mi place cum scrii, ce scrii, ce pui pe blog, dar o descriere îţi fac. cartea cu păcate e ca un bazar, e clar că se gasesc lucruri de calitate, dar nu se ştie prin câte nimicuri te împiedici până ajungi la ele. Am citit texte decente, obişnuite, slabe, răutăcioase, impresionabile, fără fond, răzbunătoare, dar şi altele grozave, de genul celor cu care aş vrea să te preocupi. În cei doi ani ai schimbat multe, multe template-uri, multe abordări, mulţi cititori, dar ceva a rămas constant, încercarea ta de a realiza cel mai bun produs de care eşti capabil. Doi ani în care te-ai ţinut de blog, deşi, sunt sigur, au fost momente în care voiai să renunţi. Rezum: cartea cu păcate e oglinda cea mai fidelă a ta, reuşind să redea riduri, pete şi sclipiri. La mai mare!
Alina Nedelcu: Unele texte sunt sublime, altele sunt plictisitoare, încat nu pot să le citesc până la capăt. Dar, per total, ceea ce am citit până acum îmi cam place! Cel mai mult mi-au plăcut amintirile din copilărie.... Mi-a plăcut enorm treaba aia cu filmele lui Tim Burton. Am stat într-o noapte cu ochii împăienjeniţi să citesc părerile despre fiecare film în parte... Recunosc că nu le-am văzut pe toate, dar pe cele pe care le-am văzut nu o să le uit vreodată! Mulţumesc, cred că suntem puţini şi ciudaţi noi, ăştia care ne uităm la filmele astea şi ne mai şi plac.
Raluca Piteiu: Îmi place să trec din când în când pe cartea cu păcate şi, cum spunea Alina, unele postări sunt foarte interesante, iar pe altele nu am răbdarea, dispoziţia sau curiozitatea să le termin de citit. Într-un fel, aşa e şi cu fotografia: niciodată nu ştii dacă fotografia care ţie la un moment dat ţi se pare genială va fi la fel şi pentru ceilalţi, dar continui să faci poze pentru că asta îţi dă satisfacţie şi te împlineşte. Cred că aşa e şi în cazul cărţii cu păcate:).
Iuliana Moldovan: Interesant. Descopăr plăcerea cuvântului scris, răsfoind cartea. Felicitari!!! Din păcate, nu poţi mulţumi pe toată lumea... Mergi inainte!!!
Agocartea cu păcate? Ei bine, tot ce are Răzvan mai bun şi mai sucit de oferit! Nu e nimic păcatos la ea, e doar umană, cu adevărat umană. Spun umană cu cel mai blând şi drag surâs, aproape matern şi mândru, apoi îmi scot pălăria şi mă înclin în faţa omului. Ţi-a crescut frumos odrasla, să-ţi trăiască!
Bogdan: Într-o oarecare întârziere, pe lângă caldele felicitări, nu pot să nu îmi împărtășesc încântarea şi sentimentul de mândrie pe care mi le provoacă acest blog. Nu am fost niciodată un fan al blogosferei, majoritatea bloggerilor mi se păreau o glumă proastă, în mare parte o adunătură de egocentrici care nu au altceva de făcut decât să îşi expună viaţa virtual în cuvinte prost aranjate. Ei bine, cartea cu păcate m-a făcut să îmi schimb prejudecata. Încă de la început a reprezentat o plăcută surpriză, un ceva care era de fapt altceva, un lucru superior şi care, cel puţin mie, a ajuns să-mi creeze dependenţă şi să mă facă să revin constant în faţa copertei care adăpostea paginile din mintea unui copil matur. Poate că uneori lipsit de o anume identitate şi marcat de o căutare continuă şi experimente peste experimente, blogul nu este nimic mai mult decât reflecţia unui om deosebit, complex, un colţ de internet care îngrădeşte felurite aspecte ale unui puşti. cartea cu păcate e una pe care o citesc cu mare drag, dau pagină cu pagină, gândindu-mă la ce surprize mă vor aştepta în următorul capitol şi încotro vor evolua rândurile. E totodată un act de curaj pe care nu am cum să nu-l apreciez, prin textele personale şi sufletul zugrăvit uneori atât de frumos în nişte cuvinte virtuale. cartea cu păcate e dovada vie că lumea virtuală nu poate fi doar casă a superficialităţilor şi a informaţiilor uşor perisabile cu timpul, ci o oază de căldură sufletească, creativitate, naivitate, inocenţă, speranţă, furie. La mulţi ani!

22 ianuarie 2010
Să spun, într-un mod deloc plastic, lucruri despre mine îmi pare plictisitor, dar voi încerca. Sunt Răzvan, un nume care-mi place astăzi infinit mai mult decât oricare şi care mi-e vecin cu sufletul,  sunt din Cluj, un oraş nu doar frumos, dar fermecător, mă apropii foarte rapid de 23 de ani, iar pe ultimii din ei i-am dedicat muzicii (pagina mea de last.fm stă mărturie a obsesiei pentru versuri şi ritmuri), o perioadă fotografiei, dar niciodată nu m-am considerat suficient de bun încât să continui, iar cuvintelor le-am căzut sclav de mult, mult timp. Să fiu sincer, sunt un neobosit căutător de oameni, poate că din poezia lui Esenin îmi extrag motivaţia potrivit căreia viaţa e frumoasă indiferent de necazurile peste care dai, din diferite motive. Dar blogul acesta nu are legătură cu oamenii, decât în măsura în care mi-am făcut un obicei din a publica texte confesive.
Am început să scriu pe blog fiindcă îmi părea singura scăpare de la rutina unui trai superficial, am făcut blogul din dorinţa de a nu mai "fi trăit". Mă săturasem de dictarea unor principii de viaţă care nu-mi veneau, de nesătula idee că existenţa ta trebuie să rimeze cu a celorlalţi, de nevoia de conformare la care socialul te obligă. Da, aşa s-a născut cartea cu păcate, un loc plin de sinceritate, de încercări, de mici plăceri care-mi colorează dimineţile cu zâmbete. Astăzi, când a trecut un an de la prima însemnare de pe blog, îmi dau seama cât de mult a contribuit scrisul la dezvoltarea mea, pentru că nu doar el s-a străduit să se maturizeze, dar şi eu.
Îmi propun desăvârşita iluzie că oamenii care intră aici înţeleg şi unele rânduri le cântă şi lor o poveste în care să se regăsească, poate chiar învaţă ceva, pentru că blogul acesta nu e doar al meu, e al tuturor celor care-mi influenţează zilele cu idei impresionante, care-mi oferă speranţă, care se opresc pentru puţin şi se îngrijesc de mine şi adâncul meu. cartea cu păcate nu e un loc al răspunsurilor, niciodată nu a fost, dar al căutărilor şi ipotezelor plauzibile, al răscolirilor interioare transpuse în cuvinte, în imagini sau sunete. Transformarea lui e proporţională cu transformarea mea, de aceea texte cu puternic caracter confesiv vor deveni o plăcută obişnuinţă aici, nu din dorinţa unei replici, nu din urâte porniri, dar din nevoia consemnării faptelor în înfăţişarea lor pe jumătate subiectivă şi pe jumătate obiectivă.

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget