în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

chamim. #1

Scris de răzvan cîmpean marți, august 07, 2012

trebuia să înceapă cu o promisiune. cu promisiunea că, dincolo de tot ce se va întâmpla, dincolo de toate cele care se vor spune, lucrurile se vor termina cu bine. că sfârşitul le va salva pe toate.
dacă chamim ar fi murit atunci, lumea ar fi fost un loc mai rău. lacurile ar fi secat, pădurile s-ar fi uscat, animalele s-ar fi mâncat, până la ultimele, între ele. ziua de joi ar fi devenit zi de doliu naţional.
primele cuvinte pe care chamim le-a spus au fost înţelese doar de chamim însuşi. la fel şi următoarele. avea deja un limbaj pe care nu-l împărţea cu altcineva. dacă chamim ar fi murit atunci, limba chamim ar fi murit şi ea.
la trei luni şi jumătate, când mama încă mai încerca să-l alăpteze, chamim a început să scrie un tratat. a scris, în primele ore, câteva sute de pagini. le-a scris dintr-o suflare şi le-a citit la fel. mama-l privea ciudat şi, în puţinul timp în care l-a lăsat nesupravegheat, a chemat doctorul. nici el n-a putut spune exact ce era în neregulă cu copilul, dacă era, într-adevăr, ceva sau dacă nu cumva, printr-o logică inexplicabilă, nu tocmai scria ceva care va schimba lumea pentru totdeauna. puţin probabil, totuşi.
lui chamim nu-i plăceau oamenii. nu era ca şi cum ar fi apucat să cunoască foarte mulţi, dar era clar. nu-i plăcea felul în care înţelegeau ei să trăiască şi, chiar dacă nimeni niciodată nu l-a auzit spunând-o direct (cine l-ar fi înţeles?), toţi o ştiau bine. chamim nu-i plăcea. nu-i lăsa să se apropie de el, stătea cu orele în camera lui şi scria. scria ceva ce nimeni nu putea să citească. l-au chemat chiar şi pe directorul şcolii să-şi dea cu părerea. directorul a analizat atent trei foi, a analizat-o şi pe a patra şi a dat verdictul. copilul n-o să fie niciodată bun la gramatică.
la numai două săptămâni după ce directorul a pus iremediabil verdictul, după ce până şi cei mai proşti elevi râdeau de el, băiatul s-a mutat afară. nimeni nu se mai putea apropia de el. când tatăl lui chamim s-a întors de la muncă şi când, ca orice tată, a vrut să-şi vadă fiul, soţia l-a trimis în fundul grădinii. ce gânduri i-or fi putut trece bărbatului prin cap nimeni nu ştie. s-a repezit bărbatul în grădină, doar ca să găsească un copil pe care nu-l recunoştea şi care, nici să fi vrut, nu-l putea recunoaşte. chamim se schimbase. nimeni nu putea să spună exact cum sau de ce, dar, ca tot ce-l privea pe băiat, era clar, chamim nu mai era acelaşi.
într-o dimineaţă, când mama mergea, ca de obicei, să-i ducă băiatului mâncare, l-a auzit vorbind pentru prima dată ceva ce şi ea înţelegea. băiatul i-a spus doar atât: e o minciună. şi astăzi femeia e convinsă că i s-a părut doar că înţelege nişte cuvinte pe care, dacă e să fie cinstită, nu le înţelege şi nu o să le înţeleagă niciodată.
chamim. #2

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget