în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

monolog

Scris de Dacian marți, mai 01, 2012

Un bătrân dezbrăcat, undeva pe mijlocul unei scene dintr-un teatru părăsit, cu reflectorul defect, pâlpâind anevoie, luminându-i pielea şi aşa prea albă, scoate, pentru început, sunete monosilabice, ca de ritual sălbatic, testând, în acelaşi timp, vocea lui slăbită şi tremurândă şi ecoul ei în sala pustie. Îşi începe monologul şi apoi se opreşte. Îşi pipăie pieptul lăsat, păros, alb ca varul, încercând să-şi găsească bătăile inimii, fără să ştie care e stânga şi care dreapta şi apoi, chiar dacă ar ştii, fără să poată spune în ce parte-i e inima, şi caută ca şi cum alte mâini l-ar palpa, făcându-i pielea de găină să tresară sub căldura propriilor atingeri. Dregându-şi vocea, îşi reîncepe monologul, după care se opreşte brusc. Şi înc-o dată şi înc-o dată, amestecând ideile, realitatea şi ficţiunea, întâmplările vieţii sale şi visele neîmplinite, amestecând oameni, locuri, trecutul şi prezentul, vorbele pe care le-a spus, cele doar auzite sau citite, amestecând necazuri şi bucurii, dezamăgiri, iubiri, anii de pace şi anii de zbucium, amestecând ceea ce-a fost, ce putea să fie şi ce n-o să mai ajungă niciodată. Atât de multe începuturi eşuate, că, adunându-le, ai putea să deduci esenţa acestui om.
- Trebuia să fac asta când eram tânăr (, zice). Adică acuma 4 milioane de ani. Când încă eram un băiat ca oricare altul. (se fâstâceşte)
- Nu… nu-i bine… Dac-aţi observat, n-am punctat destul de tare cât de mult regret perioada aia. Treaba-i că, şi când ajungi să vezi Statuia Libertăţii nu-i deloc cum te-aşteptai să fie. Plină de găinaţ şi (răcnit:) pute ca dracu’, de-ţi vine să-ţi tai venele sau cel puţin aşa am auzit. (debitul verbal i se precipită la capăt de idee şi apoi priveşte în gol, ca aşteptându-şi aplauzele) (care nu vin)
- Atuncea ce să mai zic… de… (înghite sec) amintiri? Îţi înşală orice aşteptări…
Cu un chip pe alocuri nedumerit, dar tot în expectativă, priveşte spre fotoliile goale din public şi trage aer în piept. Se îndepărtează de lumina reflectorului şi aproape devine o umbră din decor. Umblă greoi, dramatic şi caută mereu obiecte de care să se sprijine. Îşi trage un scaun de pe care vopseaua începe să se decojească, dar îl trage în aşa fel încât pe expresia lui se citeşte oboseala unei întregi existenţe, îl potriveşte de perete, se aşază pe el şi, de acolo, din semi-întuneric, doar îi poţi ghici reacţiile.
- Amintirile… (suspină greu şi ia un moment de repaus) Câţi dintre voi ştiu cum e să te umilească, la şcoală, un puştan cu câţiva ani mai mic decât tine, să te facă nenorocitu’ dracului să plângi ca o fetiţă? (imită un plâns sughiţat) Sau cum naiba e să trăieşti toată viaţa cu certitudinea că niciodată n-o să fii deosebit… (şoptit) special… (îşi drege vocea) sau cum visai să ajungi?
- Cică, dacă te uiţi destul timp în abis, cică, abisul începe să se uite şi el la tine. (râde)
- Cică, dacă un bebeluş plânge (imită un plâns sughiţat) şi nimeni nu-l linişteşte, cică, o să crească cu impresia că-i singur pe lumea asta. (râde isteric)
- Cică, fiecare stea căzătoare-i, cică, (cu un ton ironic) o dorinţă pe care poţi s-o ceri. Cică, o dorinţă care-o să se-mplinească. Aşa că, (se agită) doreşte-ţi orice! Astăzi e ziua când orice e posibil! (urlând) Bucură-te!
- Câţi dintre voi ştiu cum e să te trezeşti într-o dimineaţă şi să-ţi dai seama că nimic n-o să se schimbe? Aşa că, (se agită) doreşte-ţi orice! (urlă:) Nimic n-o să se schimbe! N-ai decât să te rogi la dumnezeu, să te uiţi la ceas la fix sau să numeri stele căzătoare, că viaţa ta are deja o direcţie clară. Şi, dacă nu-ţi place, poţi oricând să-i pui capăt. (resemnat:) Sau să continui să speri şi să crezi că încă mai există o nesuferită de luminiţă la capătul tunelului. Orice înseamnă asta…
Se opreşte din vorbit, ca obosit, apoi păşeşte, cu scaunul după el, în direcţia scărilor din public, gâfâind şi aranjându-şi părul transpirat. Scapă scaunul, care i-a lăsat pielea murdară, iar, pe picioare, câteva zgârieturi superficiale.
- (se adresează primului rând de fotolii goale, fără precizie:) Îţi mai aminteşti ziua când te-ai închis în casă şi ai refuzat să mai vorbeşti cu cineva? (îşi întoarce puţin capul) Da’ tu, reţii sentimentul ăla de neputinţă când fiu'-tău ţi-a cerut mâncare şi n-ai avut ce să-i dai? Ştii ce ţi-a zis atunci? Cuvintele alea, ieşite din gura lui micuţă, care sunau ca un blestem, le mai ţii minte? (se uita spre unul din rândurile de mai sus) Dar dumneavoastră, doamnă, mă recunoaşteţi? Cum mi-aţi frânt inima! Şi, pentru ce? Pentru ce, vă întreb?! Chiar şi azi mă trezesc noaptea gândindu-mă la dumneavoastră! Numai la dumneavoastră… Şi nu mai pot visa nimic altceva. (vorbeşte cu prea mulţi odată, ca să poţi ţine socoteală:) Tu ce visezi? Dar tu? Îţi aminteşti ultima clipă de fericire? Ultima dată când ai simţit că trăieşti… Sunteţi un căcat toţi!
- Poate c-ar trebui s-o iau de la început…
Porneşte din nou spre centrul scenei, unde lumina reflectorului e tot mai difuză, picioarele murdare îi tremură şi pare că face un efort destul de mare să stea cât-de-cât drept. Se clatină anemic într-o parte şi alta, figura lui e acum una de groază şi dezamăgire, dar o maschează cu un rânjet strident, care-i descoperă dantura stricată. Pare că şi-a dat seama de asta şi-şi strânge buzele laolaltă.
- S-o iau de la început…
Îşi închide ochii şi se opreşte din respirat, dar fără să-şi ducă mâna la gură. Încetează să respire ca cineva care e furat de alte lucruri, apoi, brusc, faţa i se încruntă, ca şi cum s-ar fi speriat şi începe să bolborosească ceva, la fel de sălbatic ca în urmă cu doar câteva minute.
- N-am ştiut că n-o să spun nimănui asta până acum, dar când aveam vreo treisprezece ani… (se opreşte, descurajat)
- Nu, nu merge aşa! Nici nu vă cunosc. Păreţi oameni decenţi, nu-i vorba, da’ oamenii ca voi m-au adus aici. Dacă vă-ntrebaţi unde anume e aici, habar n-am, voi să-mi spuneţi! (răsuflă greu)
- Cică, purgatoriul e locul în care stai când dumnezeu n-are unde să te pună. Că iadul e prea plin (ironic) şi-n rai n-o să te lase să-l deranjezi, n-o lua personal! Da’ tocmai ce-a pus covoare noi, cumpărate-n rate şi să moară el dacă e dispus să lase pe cineva să le murdărească!
- Ştiu ce vreţi să auziţi! (repaus) Chestii din alea profunde despre viaţă, pe care un bătrân ca mine trebuie neapărat să le ştie. Ce-i bine şi ce-i greşit în lumea asta… Care e sensul vieţii… Ce sau cine poate, de unul singur, să te facă fericit… Aiurelile pentru care aveţi impresia că am trăit.
- Cică, originalitate nu înseamnă să creezi ceva nemaiîntâlnit, e de ajuns să combini ce-au făcut alţii înaintea ta. E atâta de simplu!
- Cică, dacă stai într-un singur loc şi faci aceleaşi lucruri la nesfârşit, o să ai mereu senzaţia de nou. Sau, cel puţin, aşa am auzit…

1 Responses to monolog

  1. Foarte interesant!

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget