în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

un an mai târziu. #1

Scris de răzvan cîmpean luni, martie 12, 2012

din seara aceea nu-mi amintesc decât că ploua. că ploua şi ţi-am spus că mi-am uitat umbrela acasă. că ai zâmbit şi ne-am oprit la o cafenea din centru şi am vorbit până când a închis. când am intrat cânta ella fitzgerald şi te-am întrebat dacă îţi place. îmi amintesc că nu m-ai auzit. am băut o cafea şi un ceai verde cu lămâie. tu ai băut două cafele. şi mi-ai povestit de dimineaţa în care tatăl tău te-a dus la pescuit. şi ploua. ploua ca în seara aceea.
când am cunoscut-o, puteam să jur că niciodată n-o să rămânem împreună. că lucrurile, pur şi simplu, or să se strice. că ea o să se uite la mine cu o oarecare superioritate. superioritatea fetei inteligente. că o să considere avansurile mele desuete, că nu or să-i placă florile, că toate complimentele or să i se pară inutile. şi mergeam întotdeauna la întâlniri cu senzaţia că fiecare o să fie ultima. prima – ultima. a doua – ultima. a şaptea –ultima. a cincisprezecea – ultima. şi tot aşa. deja de la o vreme începusem să mă acomodez cu ideea că lucrurile merg cât de cât bine. trecuseră câteva luni bune, să tot fie un an, de când ne întâlneam, niciodată n-am reuşit să reţin data, când mi-am dat seama. când m-a lovit brusc. aşa cum îţi dai seama, în copilărie, că orezul cu lapte merge perfect cu scorţişoară. ceva mai târziu, că trupa ta preferată nu e beatles
şi că niciodată n-o să fie. şi mai târziu, că vrei să te faci mecanic auto, chiar dacă tatăl tău a fost preot şi i-ar fi plăcut să-l urmezi. mi-am dat seama că ea e. că, deşi mai vedeam în ea acea superioritate a fetei inteligente, care mă făcea întotdeauna să cred că nu va râde la glumele mele, că va spune ceva în franceză şi eu nu voi înţelege o iotă, că-mi va vorbi despre ceva proiect binecunoscut, dar despre care nu am auzit în viaţa mea, dincolo de toate astea, deci, mă făcea să simt că aş putea avea cu ea relaţia pe care mama şi tata au avut-o. dar mai bună. şi, fără să mă gândesc prea mult la consecinţe, fără să-mi pese prea mult că abia împlinisem nouăsprezece ani, că nu aveam o idee prea clară despre ce urma, am cerut-o în căsătorie. fără glume, fără avansuri, fără flori. pur şi simplu am cerut-o. i-am spus, şi o ţin bine minte şi astăzi, anul ăsta de când te-am cunoscut e primul care are sens. nu ştiu eu prea multe, nu înţeleg niciodată cuvintele în franceză pe care le spui, nu am o idee dacă tu te-ai gândit vreodată la asta, dar eu vreau. atât. reţin că mă privea ca şi cum s-ar fi aşteptat să spun asta. ca şi cum ştia dinainte fiecare cuvânt. ştia şi accentul greşit pus la idee. n-a acceptat sau n-a refuzat direct. mi-a spus că are nevoie să se gândească. la asta nu mă aşteptam. pentru mine era atât de clar că, aşa cum toate comediile romantice mă învăţaseră, avea să fie convinsă în seara aia. că fie va fugi, fie mă va îmbrăţişa. dar n-a fost niciuna. a rămas acolo, cu privirea aceea în care citeam cum c-a ştiut totul din start, de la ultimele mele cuvinte de la telefon, haide în parc, a rămas aşa, fără să spună mai mult decât că are nevoie de timp. aşa că, fără să mă enervez, fără să fi plecat sau s-o fi îmbrăţişat, a rămas că-i dau timp. timp să se gândească.
întotdeauna am fost curioasă ce anume s-ar fi întâmplat dacă ne-am fi mutat. dacă am fi plecat pur şi simplu în altă parte, poate în altă ţară, poate undeva unde e cald tot anul şi unde am fi reuşit să construim grădina despre care dintotdeauna vorbeam. grădina mea de flori, grădina ta de zarzavaturi. încă mă mai întreb.
ne-am căutat mai rar. ca şi cum, brusc, telefonul n-ar fi existat. sau mi-ar fi fost ruşine să răspundă maică-sa. dar nu, îmi era ruşine să răspundă ea. ce să-i spun? aşa că am aşteptat. am aşteptat să se decidă. părea tot mai clar că aveam dreptate. întâlnirea nu-mai-ştiu-câta – ultima. până într-o zi, când deja eram convins că era cazul să trec peste, să găsesc pe altcineva, când a apărut ca de nicăieri la uşă, a bătut încet şi a rămas acolo cu privirea aia. aia care nu spune nici da, nici nu. privirea care nu spune nici că vrea să fugă, nici că vrea să mă îmbrăţişeze. nu m-a îmbrăţişat. a spus doar haide în parc. şi-am mers. mi-am luat haina şi am plecat. nu-mi amintesc un alt moment mai intens până la vârsta aia. în cele din urmă, după ce ne-am îndepărtat suficient de casă, a întrebat dacă am păstrat inelul. şi de aici a început totul. 

1 Responses to un an mai târziu. #1

  1. Numele acestui blog planeaza ca un Fatum asupra tuturor productiilor din acest loc.

    Sunt curioasa daca vei aplica schema acestei fatalitati nefaste si pentru continuarea acestui text.

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget