în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

după borges

Scris de Dacian miercuri, martie 07, 2012

după câteva minute de vorbit aiurea, mi-am dat seama că se preface că-i furios. respiraţia îl trăda. ca şi cum era doar o altă discuţie, de genul celei pe care o porţi cu vecinul de palier, dimineaţa. cu şoferul de taxi. sau discuţia aia din gând când stai prea mult timp singur.
urla, iar saliva lui mă scuipa pe faţă.
înainte de asta, prima chestie pe care mi-a zis-o a fost:
- Ştii toate visele alea cu mersul în trecut? Dă-le naibii! după care a adăugat:
- Aia n-o să se-ntâmple niciodată. Nu, n-o s-apuci să-i vorbeşti puştiului din copilărie. Las-o baltă! Auzi la el... să-l întâlnească pe copilul care-a fost! Şi apoi, chiar dacă ai putea, ce bine crezi c-ar ieşi de acolo?
tăceam

- Treci peste şi încearcă să trăieşti cât de cât fericit. Să ştii că măcar ai încercat...
tăceam aşa cum stai în faţa unei bucăţi de carne despre care-ţi dai seama pentru prima dată că a fost cândva un animal. cu scârba că toată viaţa ai mâncat cadavre, fără măcar să-ţi pese. conştient că momentul ăsta fie o să schimbe totul, fie o să ajungă îngropat undeva intre amintiri.
voia să cred că se precipită. gura i se mişca de parcă sub maxilar avea arcuri ce-o făceau să tremure ca de la frig. purta zdrenţe largi şi ude, ce sunau caraghios de fiecare dată când işi mişca fundul pe bancă. avea un miros putred. poate c-ar fi trebuit să mă ridic şi să plec, dar nimic din el nu mă speria sau îndeparta. era prea întuneric să-mi dau seama de mai mult.
imaginea lui mă lăsa din ce în ce mai puţin impresionat. aproape că uitam ce spusese înainte şi simţeam că-şi dă seama.
l-am întrebat dacă pot să-l ajut cu ceva.
- Ajută-te pe tine! Lumea o să te mănânce de viu, dacă-i dai voie...
şi atunci a început nebunia.
mi-a zis pe nume.
- N-o să vină... Ştiu ce-ncerci aici şi n-o să mearga. Ţi-ai dat seama deja, nu?
am ridicat din umeri, uşor descurajat şi curios.
- Când o să te-nveţi minte? Aşa-ţi trebe, dacă eşti prost! De câte ori s-o iei în bot, ca să-nţelegi că nu merită?
vocea lui îmi răsuna ca un ecou răguşit în urechi.
- Vezi? şi-mi arătă degetul pe care purta o verighetă roasă, din câte puteam observa. Îţi trebuie atâta de puţin ca să-i ţii pe oameni la distanţă, dar atâta de mult ca să-i ai aproape.
dădeam din cap cam cum fac oamenii la predica preotului. fără să cred că o să rămână cu mine.
încă nu-nţelegeam ce se-ntâmpla. aveam impresia că totu-i o joacă. fantezia pe care mi-o imaginasem de sute de ori. mă amăgeam că tipul ăla o s-ajungă şi-o să mă salveze. credeam că-s în genul de vis din care mă trezesc mereu ameţit şi transpirat. credeam că e genul de vis din care, înainte să mor, mă trezesc.
l-am intrebat dacă-i e foame sau frig. mi-a urlat:
- Prostii! Prostii! Prostii!
atitudinea lui teatrală aducea cu felul în care-mi repet în gând poeziile. vorbea articulat, dregându-şi vocea, de parcă ştia ce urma să spună. ce urma să zic eu.
m-a privit fix. în ochii lui roşii, aproape turbaţi, puteai citi ce-l agita. dar eu nu l-am ghicit.
s-a răstit brusc, ca şi cum o ţinuse în el până atunci:
- Iubire-ţi trebe ţie, mă? Să aştepti pe-o bancă-n parc pe unu' care nu te vrea nici pentru o noapte? Nenorocitule! Uită-te la tine!
m-am tras mai în spate, încercând să-i ascult respiraţia, să-mi dau seama dacă era o partitură pe care o juca. pentru cineva în situaţia aia eram destul de liniştit.
nimic. respiraţie normală.
- O s-ajungi să regreţi toate astea, băiete... O să-mbătrâneşti şi-o să-ţi plângi de milă. O să trăieşti în suflet cu speranţa şi asta o să te ucidă.
am îndrugat ceva despre cum niciodată nu-i prea târziu. mă gândeam încă la tipul pe care-l aşteptam. la faptul că o să ajungă până la urmă. cum toate se rezolvă cu puţin optimism. dacă priveşti viaţa prin lumina potrivită.
- Ăsta-i un căcat de irosit anii! Ascultă-mă pe mine!
şi apoi s-a lăsat iarăşi o tăcere mormântală. genul de linişte care te sfâşie pe interior. o singurătate în care tot ce-ai putea să faci e să plângi.
am stat aşa câteva minute bune, eu analizându-l, încercând să omor timpul, iar el stând ca la pândă. m-am uitat la ceas, decizând să mai aştept cinci minute. m-a repezit cu mâinile.
ce-a urmat îmi amintea de jocul ăla prostesc din copilărie când, după ce-mi ţineam respiraţia cât de mult puteam, sprijinit de un copac, cineva mă apăsa pe piept până intram într-o vagă stare de leşin. erau câteva clipe în care parcă adormeam, parcă retrăiam momente care altfel îmi erau inaccesibile. imagini pe care le vedeam prin ceaţă, dar pe care le recunoşteam cam cum îţi aminteşti secvenţe dintr-un vis. chestii care s-au întâmplat, dar despre care ştii totuşi că nu-s reale.
când m-am dezmeticit, degetele-mi erau încleştate, mă dureau şi puteam să simt apăsarea altor mâini pe gâtul meu. cu străinul ăla deasupra mea, fixându-mă besmetic.
deşi urla, puteam desluşi doar frânturi
- Nenorocitule, dacă (...) N-o să-ţi baţi joc de noi (...)[p]orc infernal! Du-te dracu' de (...) egoism!
respiraţia mea era greoaie, dar, pentru cineva care tocmai mă strangula, el părea la fel de cabotin, la fel de paralel cu realitatea mea.
m-am ridicat de pe bancă mai mult dezamagit de ţeapa pe care mi-o luasem decât zdruncinat de episodul ăsta straniu.
paltonul lui jegos scotea sunete repetate cum încerca să-l aranjeze. ce putea să aranjeze din cârpa aia.
când eu mă indepărtam, pipăindu-mi pielea gâtului, cu gustul morţii în suflet, ştiind că rămăsese mai puţin din mine decât în urmă cu o oră, îl aud urlând din spate:
- Sper că n-ai de gând să începi şi povestea asta cu sfârşitul! Halal scriitor mai eşti, bă! La fel de ratat ca om!

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget