în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

rescris #1. [păcat. sau ceva de genul ăsta.]

Scris de răzvan cîmpean marți, ianuarie 31, 2012

palma dată celor care-şi pun iubirea pe garduri.

nu-şi spun nimic. nu fiindcă ea i-ar fi otrăvit pisica sau pentru că nu ar avea ce face cu hârtia.
nu-şi spun nimic. niciodată nu şi-au. dacă ar fi fost ca vreodată să fi vorbit ceva, cel mai probabil că lucrurile s-ar fi oprit aici. el ar fi considerat că ea e ca toate celelalte, iar ea ar fi ştiut deja că mare diferenţă nu există între el şi ceilalţi. toţi ceilalţi. aşa că tac. tac aşa cum ai construi o casă în care să nu locuiască nimeni, pe care să o ţii goală şi la care să te uiţi întotdeauna de afară. casa bibelou. în loc să-şi vorbească, se privesc, fără ca privirile lor să spună ceva. cu toate astea, ea ştie despre el tot ce ştie, iar pe el niciodată ea nu l-a interesat prea mult. aproape deloc. atât cât ştergi un bibeloul de praf şi-l laşi să se prăfuiască la loc.
de atins, nu se ating nici atât. trăiesc în camere separate, camerele în camere separte şi aşa mai departe.
până la cât vrei. ca un câine pe care-l ţii legat şi care moare de foame.
o pată. dar nu umană. o pată şi atât.
de certat nu se ceartă, deşi ei i-ar plăcea de minune. i-ar plăcea să-i reproşeze toate acele momente în care. dar, mai degrabă, în care nu. i-ar plăcea şi-ar fi în stare să facă multe pentru astea. curat şi alte lucruri. multe alte lucruri. 
el multă vreme a crezut că ea-i moartă, că, legată de un laţ undeva în curte, a încetat demult să latre. sau să plângă, ce-o fi făcând. 
un fel de păcat, dar niciodată unul complet. niciodată până la capăt. un amărât de păcat fără finalizare, de care şi lui alexandru i-ar fi ruşine. deşi nimeni nu-i mai spune aşa. şi, evident, fără cartofi prăjiţi. 

4 comentarii

  1. Simptomatic ca frazele fara marcile inceputului, adica majusculele, au totusi marca sfarsitului, adica punctul final. insa forma frazei nu se suprapune pe continutul acesteia. ideea-fraza nu se incheie la punct. si pare ca nu se incheie nicaieri, incheierea ei ramane un mister nedezvaluit, nenumit, neexprimat.

    ce-ar vrea sa spuna autorul prin aceasta forma de exprimare? ce anume cauta sa exprime?
    si ce parte din uman vizeaza a prezenta autorul textului asta? universalul sau particularul ala care te duce spre exceptional, extraordinar, neobisnuit, ciudat, nebunesc?

    indrazneste autorul sa-si dezvaluie din secretele mesajului scriiturii sale?

     
  2. mi-aş acorda foarte multă importanţă spunând că se ascunde ceva în spatele rândurilor. adică, da, sunt câteva trimiteri (pe care le prinzi mai mult sau mai puţind), dar cam atât. cărţi şi melodii. şi, fiind vorba de trimiteri, nu sunt autorul. chiar deloc.

    mă joc, nimic mai mult. aveam texte vechi foarte proaste din care păstrez o frază. cu care mă joc. o las să mă ducă unde o vrea ea. asta, aici m-a dus.

     
  3. dincolo de jocul-exercitiu literar, nu te-ar interesa sa explorezi, literar sau ne-literar, raportul dintre partea constienta si partea inconstienta a scriitorului-jucator?

    de unde apar imaginile si constructiile acestea formale la care te trimit fraze vechi, melodii, carti? Ale cui sunt aceste imagini pe care le captezi si le cuprinzi tu in randurile tale? daca n-ar fi ale tale, daca n-ar veni din tine, de unde ar putea sa vina? inconstientul colectiv? arhetipurile? Si cum ai comunica, in acest caz, cu inconstientul asta colectiv?

    nu te-ai intrebat astea niciodata?
    n-ai simtit niciodata tentatia de a deconspira jocul? Iti place sa te joace jocul pe tine? N-ar fi mai placut sa-l joci tu pe el?

     
  4. mi se pare că dacă aş încerca orice exerciţiu de deconstrucţie pe oricare din textele mele ar însemna, înainte de orice, să-mi acord o doză de importanţă cu care nu sunt de acord (iată că mă repet). pentru că, aşa cum ai putut observa şi tu pe aici, efectele nu sunt dintre cele onorabile.

    şi, la modul cel mai onest, cred că cel mai productiv e să te laşi jucat. să te laşi jucat şi să trăieşti, în acelaşi timp, cu impresia că e invers.

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget