în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

mai bine mai târziu. anul trei.

Scris de răzvan cîmpean luni, ianuarie 23, 2012

trebuia să le dovedesc de ce sunt în stare, chiar dacă nici eu n-o ştiam prea bine. dar trebuia. 
mai mult decât orice. mai mult decât a găsi bani pentru a o îngropa pe mama, care oricum nu se dorea îngropată.


probabil că de aici a început totul, dacă există într-adevăr un tot (sau măcar un început). nu un caiet albastru, ci unul verde, cu pătrăţele. un caiet care n-a circulat niciodată cu trenul, deşi i-ar fi plăcut. un caiet uitat în pod, ca într-un colţ întunecat al camerei. 
că apoi s-a transformat, fără să vrea, într-o carte şi că a trecut, tot aşa, prin transformări succesive nu e vina lui. c-au trecut mai mult de trei ani (să tot fie şapte-opt), n-a ţinut nimeni socoteală. nimănui nu i-a păsat de rândurile acelea (mai târziu poate fi prea târziu), de ideile aruncate (aşa cum arunci un caiet verde, cu pătrăţele, într-un colţ întunecat al camerei) în ele. un caiet de care, dacă timpul i-ar fi permis, s-ar fi ales praful. 
alte rânduri, alte idei aruncate în ele. de trei ani. care, dacă e să fim sinceri, nici n-au avut habar de eveniment. trei ani care, fără să vrea, se întorc mereu în trecut, într-o constantă încercare de rescriere, de regăsire, de retrăire. un drum înapoi, către, atât cât se mai poate, cel care am fost.

2 comentarii

  1. Mi-au tot umblat niste ganduri prin partea asta care sta in varful corpului meu, numita uneori si cap. Si umbla si gandul de a stabili unde, la ce postare de-a ta, sa spun ce mi s-a plimbat prin partea numita cap al meu.

    Un gand care mi-a umblat prin cap zice ca in cea mai mare parte din tot ce am citit eu pe blogul acesta este vorba despre texte lirice. dincolo de forma in proza. dincolo de aparenta unor fire de actiune. dincolo de aparenta de epic. dincolo de personajele creionate sau dincolo de iluzia ca ar exista cu adevarat personaje prin aceste texte. Lirism de roluri si de masti. asa imi apar mie aceste texte sau cele mai multe dintre ele.

    totul este despre tine. despre tine care te ascunzi sub diverse identitati si sub diverse varste si sub diverse ipostaze.
    am sesizat pe alocuri un apropo social, un fel de mesaj moralizator. insa asta nu domina in texte. spre exemplu ultimul text, asta cu "bucatelele". imi apare inspirat din "cazuri sociale" actuale, romanesti.

    ti s-a modificat si sursa de inspiratie in timp.
    mai touchy, mai emotionante, mai umane imi apar textele de pe la inceputurile blogului decat acestea din ultimul an si ceva. si poate mai inteligibile ca mesaj.

    tii un blog care are si cititori. si nu putini din cate vad. insa textele sunt concepute ca si cum ar absenta cititorii. cel putin asa simt eu lucrurile la lecturile mele. "vreau sa vorbesc despre mine, despre "obsesii, framantari, pasiuni" de-ale mele sau de-ale altora, vreau sa spun aceste preocupari de-ale mele/altora in fatza cuiva despre care sa stiu sigur ca ma citeste si/sau ma asculta, insa nu-mi pasa efectiv de acestia care ma vad." Si care ar fi rostul unui public cititoresc in acest caz? El exista ca sa declanseze unui autor nevoia sau pofta de a scrie? PUblicul ca simpla prezentza este sursa inspiratiei?
    Toata nedumerirea mea porneste de la faptul ca eu una, - desi cu cap, insa cu neputinta de a-l face sa ma ajute sa pricep unele lucruri - nu receptez un sens al unor texte. Si de aia ma intreb: pai eu atunci de ce citesc textele astea? le citesc numai fiindca ele exista si au fost scrise de cineva? le citesc ca sa-mi dovedesc mie insami ca stiu sa citesc litere si fraze? textele astea n-ar trebui sa contina un sens, un mesaj ceva? sunt eu prea proasta de nu pricep cateva randuri scrise de alt om?

    intr-o lume a spectacolului, se necesita si niste scaune si niste spectatori pe aceste scaune. Fiindca unora chiar le place sa fie doar spectatori pasivi.
    Mie imi place "locul" asta, adicalea blogul asta. Asa ca in calitatea mea de "spectator" activ, imi reclam dreptul meu de a primi niste mesaje clare si bine delimitate. Ori citesc texte care spun ceva ori nu mai compunem texte doar asa de dragul de a ne exersa talentul scriitural.

     
  2. Răzvan spune:
  3. spui unele lucruri valide, însă pot să-ţi dau dreptate doar până la un punct. cred că spectatorii de pe scaunele de care aminteşti nu-mi doresc să fie oameni care să înţeleagă fiindcă le spun ce să înţeleagă. înţelesul de dragul înţelesului îmi pare inutil.

    într-o oarecare măsură, ceea ce transpare de aici e ceea ce vrei tu să-ţi transpară. există o sumedenie de bloguri unde textele sunt texte, unde lucrurile sunt spuse clar şi delimitat. după cum spui, o vreme, inclusiv blogul ăsta s-a mişcat aşa. ceea ce nu înseamnă că nu o va mai face.

    poate are legătură cu faptul că îmi pare că acele texte despre care vorbeşti sunt proaste. că sunt proaste tocmai pentru că spun direct anumite lucruri. şi, da, încerc să mă joc. o voi face în continuare. nu pot să spun, câtă vreme există blogul, că nu scriu şi, într-o oarecare măsură, pentru cineva. că nu scriu pentru a fi citit. dar nu pot să am un cititor în minte în momentul în care scriu. un cititor care să înţeleagă.

    scriu, mai curând, pentru mine (dincolo de ceea ce spuneam înainte), nu despre mine. ăsta e şi motivul pentru care cele mai multe texte personale au dispărut. fiindcă, în acea formă de egocentrism care caracteriza blogul acum vreun an, nu se ascundea neapărat o încercare de literatură. care e singura care mă preocupă acum.

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget