în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

vesnicia impreuna (prima parte)

Scris de Dacian miercuri, iulie 06, 2011

Cu treizeci de ani in urma m-am casatorit cu sotia mea, in joaca. Atunci ne-am hotarat, am fost nevoiti sa asteptam vreme indelungata pana cand aveam voie sa o facem efectiv. Eram doar niste copii. Ne stiam de putin timp, cred ca nu trecusera patru zile; ea facea parte dintr-o familie mare, mi-a spus ca ma iubeste si am cerut-o de nevasta. A raspuns simplu, ca in filme, da. Nu chiar un raspuns hotarat, precum ma asteptam, dar m-a multumit. Aveam opt ani. Prima data cand am vazut-o eram pe plaja, ma plimbam, fusese vacanta de vara. Nici nu stiam sa scriu bine pe atunci. Soarele era in apus, eu ma plimbam pe malul marii, cu mintea de copil pe care o aveam priveam spre linia orizontului, imi imaginam ca acolo se termina totul, daca soarele pleaca de la noi, trebuie neaparat sa insemne ca isi incarca bateriile, dincolo de mare nu putea exista nimic. Si-a aparut ea. A intrebat daca n-ar fi normal ca, in lumina aia rosiatica, soarele sa ne arda ca intr-un cuptor si sa ne transformam in cenusa. Am ras atunci, mi s-a parut nelalocul ei intrebarea si cred ca m-am indragostit de ea indata. Oamenii ar trebui sa stea trei secunde pe plaja cat sa li se prajeasca pielea.
Nu a spus bronzeze, tin minte. Si a fost strigata de sora ei mai mare care avea parul carliontat. A inceput sa fuga, nisipul se ridica la miscarea gleznelor, parea sa aiba pielea fina, apoi brusc, aplecandu-si privirea, s-a oprit, nu-mi venea sa cred, mi-o imaginam acasa cu mine, credeam ca se va intoarce, dar si-a umplut palmele pana la refuz. Si-a continuat drumul, firele de nisip se risipeau in urma ei, nu aveam tricou pe mine, gandeam ca sunt prea slab pentru o fata atat de frumoasa, mi-au intrat in ochii granulele acelea, lacrimam in timp ce presupuneam ca nu ma iubeste, parea dezastrul suprem al vietii, nici nu stiam daca o s-o mai revad, plangeam, imi frecam ochii precum un bebelus, s-a indepartat de mine, apoi n-am mai vazut-o, era inaintea celeilalte fete, sora ei, o murdarea pe pantaloni cu mainile ei ce, indirect, mi-au incetosat vederea.
Unsprezece ani mai tarziu, dupa ce eu terminasem liceul si ea incepea clasa a douasprezecea, in timpul unui curs din primul an de facultate, retin ca ma plictiseam teribil, a venit langa mine, avea o atitudine atat de galanta, purta in mana un evantai, intrebandu-ma daca mi-am revenit. Ce poate insemna o astfel de intrebare? Priveam la ea ca un mos la icoanele din biserica, nu stiam exact ce mi se arata, dar imi puteam da seama ca e capital sa ii arat respect si sa nu ma fac de ras. Cand ne-am cunoscut eram doar un copil, intre timp m-au depasit anii si deja ma consideram batran. Locul de langa e pentru mine? Am raspuns doar cu da, fara sa ma refer la prima intrebare sau la a doua. Nu imi revenisem din ceea ce nu cunosteam, iar locul era liber, desigur, nu ma interesa asta, dar nu fusese special pentru ea. Nu mi-am dat seama daca a inteles la ce ma refeream atunci cand nu ma refeream de fapt la nimic, dar a luat loc, si-a trantit ghiozdanul pe jos, era roz, produsese putin zgomot, asta m-a jenat suficient de mult incat sa nu scot nici un cuvant. Cu Iti place marea?, susotita la urechea mea, rupsese tacerea. Poftim? Imi facea placere ca era acolo, langa mine, dar era totul prea repede, prea din nimic. Daca ti-a placut mancarea. In mod cert voia sa para lipsita de sens, asa cum e ea, nebunatica si imprevizibila, inca plina de surprize, dupa asa multe clipe impreuna, nu intelegeam rostul intrebarii, cine se intereseaza atat de absurd depre tine la prima discutie? Pe cine ar putea preocupa un detaliu asa nesemnificativ, precum preferintele culinare, in plus, chiar nu puteam sa o inteleg. I-am zambit, dar a fost un zambet din categoria doar-pentru-ca-nu-stiu-cum-altfel-sa-reactionez-si-nu-vreau-sa-te-indepartez. Mi-a intors gestul, doar ca nu parea tot pe atat de fals la ea pe cat il simteam la mine, a fost prima secunda cand credeam ca o recunosc de undeva, in strafundul memoriei mele chipul ei de copila era inca sculptat, incepusem sa imi pun intrebari. 
Astazi sta cu baiatul nostru cel mic si-i citeste povesti. De la o vreme le scrie chiar ea, ceea ce ma incanta pentru ca niciodata nu puteam prevede ca va incepe sa-si puna viata in acele texte. Le-ai facut pe toate, asa o tachinez uneori, Nici n-am inceput bine, mai sunt linii de tras, replica Intr-un fel, a ramas aceasi fetita pe care o stiam dintotdeauna. Sotia mea e inca un copil, unul care se straduie sa nu traieasca inutil: face goblenuri pe care le vinde, iar banii obtinuti ii doneaza unei familii sarace, carora nu s-a-ndurat sa le ofere si din goblenuri; m-a luat cu ea intr-o excursie in jurul tarii, nu avem voie sa traim intr-un loc ignorandu-l; si-a tinut unghiile atat de lungi ca ii era rusine sa le poarte pe strada; vrea sa incercam sa facem gemeni, atata consider ca trebuie sa mai realizez ca femeie, chiar daca stie cat de riscant e la varsta ei; face scufundari, alpinism, nici nu cred ca stie pe unde e voluntar, organizeaza tot felul de proteste - de la drepturile omului, la sanatate - in care se implica trup si suflet, citeste mai mult decat orice alt om pe care il cunosc, picteaza, a invatat sa pescuiasca, chiar daca e vegetariana, inclusiv regimul ei alimentar e bifat pe o lista. Ajung sa cred ca si pe mine m-a taiat de acolo cand am pasit impreuna spre altar. Si-i citeste baiatului nostru o poveste despre cum marea e cel mai potrivit loc din lume in care sa mergi singur si sa pleci impreuna. Nu cred ca prinde subtilitatile, nici n-as vrea s-o faca inca, ma bucura sa-l vad asa naiv si inocent, dar ii plac metaforele. Cere sa vada marea. Atunci ii arat pozele din copilaria mea, ma intreaba cum de m-am micsorat si am intrat acolo. Sotia mea il mangaie pe crestet, eu ii sarut ei mana. Tati e vrajitor, pune un deget peste buze in semn ca e secret, intr-o zi o sa te puna si pe tine acolo. Copilul nostru rade.

1 Responses to vesnicia impreuna (prima parte)

  1. astept a doua pana la a noua spre a infinita parte... Cand o citesc?

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget