în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

iosif (din mână în mână)

Scris de răzvan cîmpean miercuri, mai 11, 2011

continuarea, aşa cum poate e clar din titlu, trebuie să se refere la viaţa lui Iosif.
Când Mihai a întâlnit-o pe Rozalia, el avea 17 ani, iar ea abia împlinise 14. Toată viaţa au spus c-a fost dragoste la prima vedere. Mai târziu, le plăcea să povestească momentul cu lux de amănunte. Ea tocmai se mutase în oraş, se mutase tocmai pe strada lui, el tocmai aştepta ca ea să se mute în oraş, să se mute tocmai pe strada lui. O aştepta cu zilele în poartă, ştia că avea să vină. Şi-au vorbit întâi în drum spre şcoală, când el dorea atât de mult s-o prindă de mână, iar ea se ruga s-o prindă. N-a făcut nimic. N-a privit-o în ochi, nu i-a analizat atent şi drăgăstos trăsăturile feţei, n-a avut curaj să-i vorbească decât despre şcoală. Când îi spunea de nu ştiu ce profesor, simţea nevoia să-i spună şi c-a aşteptat-o, că ştia că avea să vină şi că i-ar plăcea ca de acum să fie a lui. Mâinile ei, ale lui; ochii ei mari, ai lui; părul ei lung, al lui; inima ei, a lui.
Rozalia, crescută doar de mamă, după ce tatăl decedase (tată al cărui nume încă îl purta), nu ştia prea bine
cum să se comporte cu oamenii. Ştia, în schimb, să-şi liniştească mătuşile necăsătorite venite în vizită, ştia să le spună că totul o să fie bine, dar când venea vorba de băieţi, Rozalia era pierdută. Pierdută în teama de a ajunge asemenea mătuşilor, pierdută în timiditate şi sentimente pe care nu le înţelegea. Când Rozalia l-a întâlnit pe Mihai, ea abia împlinise 14 ani, iar el avea deja 17. Îl visase cu câteva zile înainte, îi visase aşteptarea şi o ştia deja aşteptarea ei. Primul vis, care pentru ea a fost prima noapte împreună şi motivul pentru dragostea la prima vedere, a speriat-o mult mai puţin decât se aştepta. A visat atunci cum el aştepta şi cum, ridicându-se praful, ea avea să vină şi el avea să zâmbească. Zâmbetul pe care îl regăsi în nopţile următoare, dar niciodată în realitate. Nu primul.
Timid, tiptil, s-au apropiat, ea a aflat lucruri în acelaşi mod tăcut în care el spunea ceva prin altceva. Cum îi vorbea despre legume şi cum le creşte în grădină (cum dragostea pentru ea creştea văzând cu ochii). Cum s-a decis să meargă în armată cât mai aproape de casă (cum dorea să vină în permisie cât de des posibil ca s-o vadă)... Timpul îi găsea mereu în aceeaşi complicitate pe care o jucau perfect din prima zi în care s-au văzut (ziua minus şase). Când s-au căsătorit, Mihai avea 24 de ani, iar Rozalia împlinise de ceva vreme 21. Tatăl Rozaliei a murit în ziua aceea pentru a doua oară, definitiv şi irevocabil. Au avut nevoie de patru ani, poate cei mai frumoşi ani ai vieţii lor împreună (care începuse din noaptea minus şase), pentru a înţelege că acest împreună aştepta, înainte de orice, un copil. Astfel, mai devreme cu două luni decât ar fi trebuit, Rozalia, care avea deja 29 de ani, l-a născut pe Iosif, fără să ştie pentru început exact cum îl va chema şi care va fi viitorul lui.

8 comentarii

  1. Ar fi grozav ca incercarea asta in lant sa se publice.:)
    Succes!

     
  2. Multumesc mult!

     
  3. Tribuna fusese improvizată în dreptul scărilor care duceau la etaj, partea cea mai intimă a casei lor. De la această tribună, el îşi lectura cel mai bine rândurile pe care le compunea noaptea. Uneori îi mai permitea şi ei, soţiei, să le citească. Dar de obicei aştepta şi ea, la egalitate în statutul ei de soţie cu prietenii de familie, să afle noutăţile din inima-mintea soţului ei. Sufrageria lor devenise un fel de salon literar şi ea fusese cea care încurajase manifestările acestea culturale la ei în casă. Cu dorinţele ei de a aduce vremuri trecute în prezent, secolul saloanelor literare şi al doamnelor din înalta societate care ţineau aceste saloane, adunând laolaltă oameni de cultură şi oameni dornici de afirmare, dar fără a fi făcut dovada vreunor performanţe deosebite în domeniu, Silvia reuşise să facă două lucruri în acelaşi timp: să-şi împlinească dorinţa ei şi să-şi încurajeze soţul să răspundă la provocări tot mai mari. De prea puţine ori se deschisese faţă de ea, de prea puţine ori îi spunea ce simte cu adevărat. Aşa că i-a creat o tribună la care el să stea şi să spună ce simte, iar ea să stea în faţa acestei tribune şi să asculte. Ceea ce căuta ea se ascundea adânc în rândurile pe care le auzea săptămână de săptămână la ei în casă, dar se mulţumea cu felul acesta de a afla ce-i în inima lui.
    Invariabil stătea lângă tribuna din casa lor copilul lor. Băgase de seamă că numele lui de cod era Iosif în scrierile lui. Alexandru avea cam cinci anişori în ziua în care povestea despre Mihai şi Rozalia se lectura la ei în casă. Se obişnuise deja cu literele, aproape că învăţase să citească şi să scrie. Se formase un fel de alianţă tată-copil şi Silvia încerca să-şi descopere cele două persoane cele mai importante din viaţa ei în felul acesta, îi făcea să spună altora ce simt ei ca să ştie şi ea în cele din urmă. Tatăl nu se dezlipea de copil, în sensul că îi permitea să stea cu el tot timpul, sus la etaj, în biroul lui. Ea trebuia să bată la uşă şi să aştepte să fie poftită, pe când copilul intra în deplină libertate acolo. Pământul tatălui său, pământul fiului său. Putea să-l strige pe Alexandru Ştefan şi pe Ştefan Alexandru, fiecare ar fi înţeles că este strigat, dincolo de numele pe care ea l-ar fi folosit ca să-l cheme pe vreunul din ei la ea.
    Mai nou aveau şi lecţii de predat muzică la ei acasă. Un prieten de la Conservator al lui Ştefan venea la ei în fiecare vineri şi sâmbătă şi-l învăţa pe Alexandru vioara. Avusese preferinţă pentru corzi, nu pentru clape.
    Îşi trăia viaţa ca pe un foarte frumos spectacol. Avea doi bărbaţi-copii de care era îndrăgostită nebuneşte şi pentru care ar fi făcut orice. Şi chiar făcea orice. Şi renunţa să se gândească la ea. Viaţa lor îi ocupa viaţa ei, viaţa lor era viaţa ei. Ar fi vrut uneori, în scurtele secunde în care cădea în conştientizarea acestui lucru, ca şi ei să-i arate că viaţa ei este viaţa lor. De la Alexandru nu putea să ceară aşa ceva deocamdată. De la Ştefan nu îndrăznea să ceară aşa ceva niciodată.

    În biroul său din apartamentul micuţ de la etajul doi al unui bloc aflat la marginea oraşului, tânărul profita de liniştea care îl înconjura şi-şi aşternea pe hârtia virtuală amintirile. Poate că erau amintirile lui, poate că erau amintirile pe care numai un scriitor le poate inventa într-un chip atât de adevărat. Iosif, Alexandru şi tânărul. Ce mai contează numele? Acelaşi om dincolo de atâtea nume. O viaţă se căutase pe sine. Şi se identificase cel mai mult cu mama sa, fiindcă ea îi inspirase cel mai mult spiritul acesta al căutării de sine în adevăr. Iar mama sa se identificase cel mai mult cu tatăl său. Aşa că tânărul era deopotrivă mama sa şi tatăl său, amândoi trăiau în el şi amândoi se puteau confunda în el. Amândoi se străduiseră, în felul lor propriu, să scrie cea mai bună carte care s-a scris vreodată pe planeta aceasta. Şi, poate fără să-şi dea seama, izbândiseră: copilul lor, tânărul acesta, era cea mai bună carte a lor. Cartea care se spune singură. Cartea care va trăi în veşnicie.

     
  4. cristina, mulţumesc pentru poveste. ai făcut ceva la care eu nu m-am gândit deloc, lucru care mi-a plăcut, chiar dacă nu am putut fi de acord la început cu locul în care ai dus povestea.
    ideea era să se continue o poveste pe care am început-o eu şi să vedem unde ajungem. dar, considerând că, aşa cum am citit eu povestea ta, e dificil să existe o continuare, propunerea mea e să facem într-adevăr o poveste open source. adică, fiecare preia povestea de unde am lăsat-o eu şi o continuă până unde doreşte, cu încheiere chiar. asta nu înseamnă că, cine doreşte, nu poate continua una din poveştile din comentarii, cu condiţia să spună de unde anume duce acţiunea mai departe.

     
  5. alina nedelcu spune:
  6. Iosif era un băieţel micuţ şi stingher. Părinţii observaseră că încă de mic avea o fobie de lumină, fugea şi se ascundea în locurile cele mai întunecoase din casă.
    La grădiniţă stătea mereu singur, ferit de ceilalţi copii. Îşi concentra privirea pe un obiect din încăpere şi rămânea aşa ore întregi. Era un singuratic şi aşa îşi dorea să rămână. În lumea lui.
    Mama sa era îngrijorată de comportamentul băiatului. Se întreba mereu unde greşise, oare nu-l înconjurase mereu cu afecţiune?
    Nici în timpul şcolii nu îşi făcuse prieteni. Greu putea să intre cineva în vorbă cu el. Dar Rozalia deja nu mai era îngrijorată. În îndelungile lor conversaţii, observase că Iosif era un fin observator al oamenilor. De departe. Părea doar că nu-i vede dar îi simţea pe toţi cei din jurul lui. Îi cunoştea. Le citea trăirile doar uitându-se mai atent la ei.
    Lăsase mult spaţiu între el şi restul lumii ca să poată observa mai bine. Citea mult şi iubea natura. Dar nu uitase nici acum să fugă de lumină. Iubea pădurea şi copacii care-i dăruiau umbra. Avea pădurea lui, copacul lui unde stătea mereu aşezat şi citea.
    Cel mai mult îi plăcea să îi observe pe părinţii lui. Râdea în sinea lui de stângăciile care încă mai ieşea uneori la suprafaţă în compartamentul tatălui.Şi la 50 de ani împliniţi Mihai încă roşea când o lua pe Rozalia de mână. Dragostea lui rămăsese simplă. Iosif întorcea ochii în altă parte e frică să nu păşească în intimitatea lor. Dragostea părinţilor lui îi părea un boboc de tradafir care încă nu-şi desfăcuse petalele. Rozalia lua mâna lui Mihai şi-i săruta podul palmei într-un gest plin de sfială, de parcă ieri s-ar fi cunoscut, de parcă ieri ar fi aşteptat-o iar la poartă sau de parcă l-ar mai fi certat-o dată pentru că fugise din armată doar pentru ca s-o vadă pe ea jumătate de oră.
    Iosif ştia povestea fugii tatălui său din armată, aflase că Mihai făcuse carceră grea douăzeci de zile pentru gestul necugetat. Şi era mândru de tatăl său. Părintele îi dăruise la naştere parte din candoarea sa. Iosif nu se apropia de oameni de frică să nu-i rănească. Ştia că dacă vreodată s-ar fi îndrăgostit, persoana dragă ar fi devenit o muscă într-o plasă de păianjen şi-ar fi murit sufocată de prea multă dragoste. Prefera singurătatea.
    Visa să devină astronaut. I-ar fi plăcut să vadă stelele de aproape. Lumina lor nu era aşa o mare problemă ca lumina cu care se confrunta zi de zi. Lumina asta nu-i intra în ochi, nu-i provoca lacrimi. De ea n-ar fi fugit niciodată.
    Rozalia şi-ar fi dorit ceva „mai pământesc pentru copilul ei”. Credea că „băieţii ei” sunt prea cu capul în nori şi i-ar fi tras un pic de mână, să aterizeze pe pământ, să trăiască mai în lume şi nu atât de departe de ea.

     
  7. În astfel de momente, în care îl simţea prea departe, Rozalia şi-ar fi dorit să-l strângă dintr-o dată în braţe, să-l simtă al ei în continuare, dar rezista impulsului simţind că Iosif era în largul său cât timp se scufunda în gândurile sau cărţile lui.
    Lui Iosif îi era teamă de propoziţiile lungi, de privirile lungi. Singura privire niciodată de-ajuns de îndelungată era cea pe care, în nopţile senine, licuricii de pe cer i-o întorceau. Iar tăcerea lor aduna toate cuvintele într-o bocceluţă cu care ar fi mers oriunde la drum. În schimb aici, jos, pe cât îi plăcea să observe oamenii de la distanţă şi să-şi imagineze poveştile lor, pe atât îl fâstâceau şi îl intimidau atunci când distanţa lor faţă de el se micşora; nu arareori îşi lăsa privirea să îi umble mai degrabă peste şireturi, peste marginile pantofilor sau denivelările străzilor, decât să-şi simtă ochii pironiţi de ai altora. Când se ştia urmărit de vreo privire îşi simţea sufletul răscolit, ca atunci când mama sa căuta ceva într-un sertar în care se strânseseră prea multe obiecte - iar imaginea unui suflet-sertar căutând ceva în altul îi dădea ameţeli. Efuziunile sentimentale din partea rudelor sau necunoscuţilor îl stinghereau peste măsură şi în aceeaşi categorie se înscriau întrebările despre viitor care-i lipeau parcă spatele de un perete umed. Atunci se întorcea cu gândul la călătoriile şi drumurile pe care îşi dorea să le urmeze cândva. Conform unei vorbe auzite cine ştie de la cine, Iosif era convins că oriunde ar merge, va ajunge să îi fie drag acel loc, iar acest oriunde îi va deveni acasă, o dată, de două ori.. sau ori de câte ori… se oprea puţin şi stăruia asupra gândului. Cine i-ar fi putut ghici dacă se va depărta măcar şi cu o palmă de pământ de locul în care creştea? Mai ştia oameni mari de la care aflase despre planuri sfârşite înainte de vreme sau aşezate în lădiţe de zestre pentru copiii lor. Şi cel puţin deocamdată Iosif nu se gândea la copii, simţindu-se el însuşi încă un copil.
    Dar cum copiii cresc şi din cărţi, nu doar din joaca împreună cu alţi copii, timpul nu se opri să-şi odihnească pleoapele grele de atâtea chipuri nici în trecerea sa pe lângă Iosif, iar el crescu încercând să îşi pună deoparte cât mai multe imagini despre lucrurile şi oamenii pe care degetele sau ochii săi îi atingeau. Astfel îşi dădu seama că de multe ori i se întâmpla să (re)vadă imagini întregi din propria viaţă. Era o senzaţie ciudată - să ştie ce se va întâmpla şi ce va spune chiar în cele mai neaşteptate situaţii - şi încerca să se obişnuiască cu ea, aşa cum te-ai obişnui să vezi aripile unui fluture alb în fiecare dimineaţă în momentul în care deschizi ochii. Un fluture azi şi altul în ziua următoare, până în momentul în care treci de o sută treisprezece şi le pierzi numărul.
    Cu nopţile se întâmpla opusul: în cămaşa lungă a somnului descoperea lucruri care încă nu se împliniseră, dar cel mai adesea despre oameni pe care nu îi cunoştea şi cărora nu ar fi ştiut cum să le întâlnească privirea sau să le tălmăcească imaginile ce i se construiau în vise.

     
  8. Anonim spune:
  9. Si ce arsura a fost acea palma! Ce distrugatoare de teorii, impresii, postulate, stranse din carti citite la umbra copacului din padurea lui, la lumini filtrate de perdele. Tot ce credea ca va fi acasa, prin exercitiu,se destrama in urma impactului cu o micuta aripa de fata, de ecoul unui picior zdrobind podeaua, o indignare din ochi incruntati si un spate mandru pe care ar fi dorit sa-l atinga… nu de departe, analizat, ci de aproape, extatic, aruncandu-se intr-un infinit nou, de senzatii tactile, dincolo de rationamente impinse continuu in tesuturi de premise obligand noi si noi concluzii, filosofiile altora, altele decat concretul dorintei sale.
    Probabil gresise privind-o de departe, cunoscand-o doar cu impulsuri de neuron, poate fusese o eroare sa se ascunda de privirea ei joviala, plina de increderea atingerilor; strungareata ei nu era mai senzuala vazuta de la distanta, si parul ei nu era mai parfumat daca nu era mangaiat pe carari improspatate de levantica sau lacramioara, iar vorbele ei, nu erau mai pline de intelesuri daca nu erau privite in ochi.
    Ea il cunoscuse sub alta forma, fortandu-i reactii prin provocari, motivandu-i existenta prin a-l impinge catre alte bariere ale gandirii lui, ametindu-l cu zambete sau seceta de cuvinte, venind catre el, lipindu-se de altul, transformandu-se, in fiecare zi in alta pictura, alt stil, o hieroglifa scrisa pe apa curgatoare.
    Cand Iosif, imbatat de neintelesuri si a stii, se hotarase sa nu caute un acasa in sanul ei, o palma ii prabusi, pentru a cata oara? decizia.

     
  10. dacian spune:
  11. Când povestea lui Iosif va fi deja spusă, el, din locul unde se va afla, o să-şi amintească de primii lui căţei, fără să-i poată numi. Dar o să le audă încă lătratul subţire în urechi, acel sunet neîntrerupt, parcă un ecou permanent al celui dinainte, lătratul puilor, care-l ţinea treaz la somnul de amiază şi care pentru el, pe atunci, era singurul ghid în lumea de afară. O sa rememoreze ziua când pe nucul din curte o omidă-şi petrecea metamorfoza, iar sub, într-un concert lătrat, protejaţi de razele flămânde ale soarelui, doi căţei se alergau, când între ei, când pe sine, în jurul cozii, spre exasperarea pisicii care încă nu înţelesese dacă şi ei o să fie prietenoşi, precum blânda căţea din care au ieşit, sau, din contră, vor trebui să se certe de fiecare dată când cărările li se vor intersecta, ceea ce, serios, poate însemna o preocupare extrem de minuţioasă pentru o pisică. Şi el alături, zâmbind curios la fiecare foşnet al frunzelor, la fiecare mişcare a animalelor, privind parcă distant toată desfăşurarea de forţe, cu o senzaţie plăcută în suflet, care nu făcea decât să-i lumineze şi mai mult chipul strălucitor de copil.
    Când Iosif plângea în jur se lăsa liniştea, astfel că, dacă nu era glasul său, puteai distinge inclusiv conversaţiile păianjenilor de pe pereţi sau şuşotelile fericite ale părinţilor. La fel, când cei doi pui se puneau pe scandal, în afară de agitaţia produsă de ei, ce copleşea spaţiul precum o vrajă, dominandu-l, nu puteai auzi nimic. Era atunci o linişte mortuară pe care se părea că nimeni sau nimic nu îndrăzneşte să o rupă. Astfel că, după ce tot ce a fost de zis s-a aşternut, când amintirile veneau mai mult ca fulgere efemere, fără să provoace prea multă emoţie, când pe pereţii unde odată stăteau portrete mari se văd deja contururi de praf, când liniştea se va instala din nou, dar într-un al loc şi o altfel de linişte, Iosif îşi va aminti de prima lui constatare, realizând astfel că a crescut şi el, că timpul a trecut grăbit şi că astăzi, la ceva distanţă de zilele cu soare şi sunet de dobitoace, alţii sunt copiii care supun întregul univers şi el e adultul ce stă să asculte cuminte orânduirile de care speră că nu se va sătura niciodată.

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget