în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

dumnezeu nu-i o ţaţă la piaţă

Scris de Dacian joi, mai 12, 2011

iti faci treaba sau ma f... la cap? nu te-as fute deloc, domnisoara.
Ne imaginăm că există o pereche de ochi concentrată nu numai pe sufletul nostru, pe care oricum îl citeşte în toată confuzia sa cu lejeritatea unui bătrân acru, dar ne şi inspecteaza intimităţile, să vadă el cum dormim, cu cine, daca avem respect pentru trup şi dacă acest respect se manifestă prin punerea lui în practică în forme cât mai inventive, sau acoperirea cu cârpe jegoase şi pagini din biblie. Observ cum reţinerile oamenilor înguşti la minte se regasesc în limitările pe care ni le impune biserica, iar, mai mult de atât, de-a lungul secolelor s-a întipărit în noi credinţa că suntem prea slabi de unii singuri, încrederea că e nevoie de o credinţă pentru a întreprinde ceva, orice. Şi, în nemernicia caracterului uman, am dat puteri absolute unei treimi izgonite de următoarea cea mai mare religie de pe pământ, i-am făcut oameni şi pe ei trei, dacă pe noi ne preocupă viaţa privată a celuilalt, musai şi ei o să facă asemenea. Ca şi cum statutul de divinitate înseamnă atât de puţin că nu iţi permite să te detasezi de aspectele cotidiene şi triviale ale existenţei, nicidecum nu e de găsit ceva mai important decât sexualitatea ta, dacă preferi băieţi sau fete, dacă aştepţi până la căsătorie, în ciuda faptului că am fost creaţi ca fiinţe sexuale, tabuul a evoluat până acolo că e tratat ca lege, aceeaşi pereche de ochi analizează gânduri, fapte, judecă orice şi, oricum, nu ai voie să i te împotriveşti, căci a nu crede e, în cele din urmă, primul păcat dintr-o serie incredibil de lungă şi plicticoasă.
Dumnezeu trebuie că stă în colţul său ales, iar de acolo, cu înţelegerea lui deplină, se împiedică, exact ca o vânzătoare de chibrituri sau chiloţi, de cele mai mărunte detalii, devenind astfel portretizarea unei divinităţi pe care cei mai mulţi o refuză, crează repulsie şi jenă: doar nu suntem chiar atât de josnici să credem că dumnezeu e pe atat de bătrân încât să-şi fi pierdut minţile. Cine să-şi dorească să asculte îndemnuri
şi poruncile stricte ale cuiva ipocrit, dacă îţi cere ţie iubire, compasiune şi înţelegere, tocmai el, care acceptăm că le vede şi ştie pe toate, să rămână mărunt şi bleg. Lui dumnezeu - dacă există! - i-am făcut cea mai mare nedreptate posibila, asezându-l în rând cu noi, de-al casei, cineva care se uită dacă ai mâncat de dulce, dacă ai băut, cineva obsedat de cele mai mici detalii, ordinar şi fără perdea, un fel de zeu răzbunător, care şi el, aşa cum e şi societatea pe care tot noi am creat-o, te doreşte într-un anumit fel, cât să îi incapi în model. Trebuie să-ţi multumeşti şeful, îl multumeşti cu un drum şi pe dumnezeu; să participi la evenimente care nu-ţi plac, să mergi la biserică; să nu te întorci împotriva părinţilor, să ajungi supus unei imagini distorsionate a creatorului; să te urăşti pentru tot ce simte corpul tău, dar să-l iubeşti pe dumnezeu. Prin felul în care biserica manipulează informaţiile şi masele determină cel mai consistent prejudiciu individului, răpindu-i dreptul la viaţă şi la experienţe care să-l contureze ca om, plasându-l într-o cuşcă înaltă de unde să nu vadă frumuseţile lumii şi nici să nu poată vreodată să scape, minimalizand capacitatea de decizie şi omorând liberul arbitru, transformând plăcerile vieţii şi libera judecată în sperietoare negre, distrugând în cele din urmă tot ce e creativ şi măreţ la noi. Vreau să cred că lui dumnezeu nu-i plac oamenii slabi şi înguşti la minte, căci altfel nu înţeleg cum e posibil să primim viaţă şi o lume care să o susţină până la cele mai mici detalii, dacă noi trebuie să ne legăm de scaune electrice, iar de acolo, la fiecare impuls necurat, să ne electrocuteze mânia lui arbitrară.
Între noi, probabil că ideea de dumnezeu ne alatură cel mai mult, dar există ceva care a întrecut inclusiv credinţa, anume, plăcerea de a ne bate joc de orice ne cade la îndemână. Creaţi după chipul şi asemănarea lui dumnezeu, e dificil de acceptat că vreunuia dintre noi, presupunând că şi el e la fel de meschin, căpos şi rău intenţionat, o să ne trezească interes supoziţia că investim timp, energie şi sentimente într-o minciună care a acaparat lumea noastră modernă, făcând-o lasă, ori limitată.

1 Responses to dumnezeu nu-i o ţaţă la piaţă

  1. Paul Pista spune:
  2. Dumnezeu ne-a dat, Dumnezeu ne-a luat, numele lui fie binecuvantat.

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget