în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

cei trei c

Scris de Dacian luni, mai 30, 2011

Catalin se teme de durerile de masea si de lupi. Nu a avut de-a face cu nici una din temeri pana acum. Ii plac stelele noptii, la care e in stare sa priveasca ore intregi fara sa intervina plictiseala. Le numara, le alatura, desi nu se pricepe la constelatii sau astrii, isi imagineaza ca traieste printre ele, stele sub forma unor licurici, traseaza linii pe cer cu degetul, apoi leaga o franghie cu care, pesemne, trage stelele de pe perdeaua neagra, pana cand, in cele din urma adoarme. In somn, se viseaza astronaut, se plimba, calare pe calul sau, prin spatiu in lung si lat, descopera galaxii nebanuite, le strabate agale, culege stele in traista bunicii pentru a le face cadou fetelor din sat. Isi impleteste coroana de lumina, o poarta mandru, sa il vada toata lumea, el a fost acolo sunt, unde nimeni n-a mai pus piciorul pana atunci.
Fiind vacanta de vara, lucreaza la un mosier, sapa, pliveste, stropeste, uda, culege. A calculat ca, in ritmul acesta, doua luni ii vor fi suficiente pentru a strange banii necesari unei calatorii pe luna. Doar ca vecinul
zgarcit il plateste doar cu un sfert din banii intelegi. Chiar si asa, o sa lucreze mai mult, mai bine, iar banii economisiti ii vor ajunge. Dar nu se abtine de la cate o inghetata... Bunicii cred ca de vina pentru ideile nastrusnice sunt prea desele cazaturi din patut, atunci cand a fost doar un prunc. Dar Catalin stie ca atunci cand va ajunge pe luna primul lucru pe care o sa-l face e sa zambeasca pamantului spre care, intr-un tarziu, se va intoarce. Crede ca spatiul e facut din dulciuri, luna e o bomboana uriasa, norii sunt vata de zahar, stelele, zahar praf, iar cerul e blatul ce tine toate lipite.
Copacul din spatele curtii e cel mai vechi pom pe care bunicii il au. A fost acolo in copilaria bunicului, acolo cand s-a ridicat casa, acolo cand a fost muscat de caine, cand l-a amenintat moartea, tot acolo cand bunicul avea ceva sa-i povesteasca, despre fata din vecini care pare sa il placa, a fost acolo cand si-a facut curaj si-a cerut-o de nevasta, cand parintii i-au murit, dar si la nasterea copiilor. Copacul e martorul suprem, nimeni nu-l intrece. Trunchiul sau solid a consemnat trecerea anilor, luand in greutate si in circumferinta. Astazi e folosit de Catalin, care l-a botezat Cosmosu', ca nava spatiala, reusind sa calatoareasca, fara sa isi schimbe pozitia, in cele mai indepartate colturi ale universului, acolo unde numai mintea unui copil poate ajunge. Desi e impunator, cam toate frunzele i-au cazut, ramurile dese sunt golase si pare mancat de termite.
Anii care trec il fac sa se incline cate putin, crengile ii confera aspectul unui urias cazut, cu mainile inainte, sufocat de ceilalti arbori, mai mici decat el, dar mai numerosi. Pe alocuri uscativ, doborat, rapus de viata din jurul sau. Pomul e incarcat de ramasitele televizorului defect, tot felul de piese lipsite de utilitate, metalice, complicate atarna de sarme, pentru a da o cat mai veritabila impresie de avangarda. Un brad de Craciun odios, al carui singur spectator incantat e Catalin. Un decor. O unealta. Incarcat cu fier si plastic, bucati rupte din carcasa ecranului. Capace de la borcanele de zacusca si dulceturi. Cabluri. Cuie. Deseuri. Copilul il imbratiseaza, e foarte atasat in felul sau de nava pe care a construit-o, dar cui sa foloseasca o astfel de apropiere?
Cocosul e singura pasare din ograda careia nu i s-au taiat aripile inca. Asta la insistentele lui Catalin, care vedea in cocos un avion, ca acelea de hartie, cu penele sale albe, cu corpul mic si umflat. Cand zburda prin curte, ii infiltra baiatului dorinta de a zbura si el. Cocosul cel alb are cateva tabieturi care il deosebesc de orice alta oratanie: sta singur, in coltul sau cu iarba, nu se repede niciodata la gramada de graunte, ci astepata politicos, batranii crezandu-l orb, sa se mai aeriseasca, face galagie in timpul noptii, iar dis de dimineata e cel mai tacut. De asemenea, precum un boier trecut de prima tinerete, parca apreciaza mai mult compania puilor decat a gainilor, cu care si-a propus sa se intersecteze doar atat cat e necesar. E alb tot, din cap in coada. Iese ultimul din catret, dar intra primul. Niciodata nu se lasa prins de altcineva, decat de copil. Ii place sa fie udat. Creasta lui rosie nu tremura nici macar atunci cand fuge.
Mancarea preferata a cocosului e formata din urmatoarele: rame culese de Catalin, pe care le ciuguleste in zbor, faina de malai amestecata cu pesmet facut in casa si apa rece din fantana, ospat de care se bucura cam saptamanal in sezonul cald, dar prea putin in restul anului. La un moment dat, cand era doar un pui, s-a ratacit si n-a mai fost de gasit. Bunicii lui Catalin si-au pierdut orice speranta, insa spre dimineata, cand treburile din gospodarie, hrana animalelor si prepararea mancarii pentru copil i-a readus in rutina sanitara a taranilor, copilul iese cu cocosul in brate, zvelt si explodand de bucurie, rostind printre suspine si lacrimi ca s-a trezit cu el in pat. Trebuie ca a intrat prin fereastra lasata deschisa si s-a cuibarit direct langa baiat. De atunci a ramas protejatul lui Catalin.
E ziua de Mos Nicolae. Copilul nu a reusit sa adune nici macar un banut, copacul e tot mai rahidic, iar cocosul tremura sub haina de pene. Catalin se avanta singur pe pojghita de gheata, fericit, imaginandu-si ca e pe Calea Lactee, care trebuie sa fie tot un lac, nu-i asa? Ghetele sale roase zgarie suprafata subtire a ghetii. Copacul face subiectul unei dezbateri in toata puterea cuvantului, toata lumea fiind convinsa ca nu o sa supravietuiasca iernii. Trebuie taiat. Macar o sa il foloseasca pentru lemn de foc, pot face si o sanie nepotului. Cocosul se pierde in decorul inzapezit. Nimeni nu-l ia in seama cand, profitand de poarta lasata deschisa in circulatia neinceta de curiosi, iese pe ulita, de unde se aude un zbieriat. Catalin tremura in apa intepator de rece, se crede intr-o gaura neagra, motiv pentru care nici nu se zbate. Copacul tresare in contactul cu metalul dur al toporului, ingrozit ca o sa coboare de la inaltimea sa maestroasa, unul cu ceilalti arbusti pitici. Cocosul da din aripa stanga agitat, o aripa alba si rosie, restul corpului fiind zdrobit sub rotile unei carute, pata rosie individualizandu-se de la mare distanta. Ca si cum i-ai privi din cer.

3 comentarii

  1. Dalia. Se trezise dis-de-dimineaţă şi se văzuse singurică în pătuc, bunicul ei ieşise de mult pe afară să se ocupe de treburile gospodăriei. Ea n-avea decât 5 anişori, n-avea încă voie să se plimbe singură pe oriunde vroia. Cunoştea cam tot ce putea fi cunoscut în căsuţa bunicilor ei, îi informa şi pe ei despre locul precis în care se afla ceea ce căutau ei, dar nu avea voie să iasă de una singură prin curte, o curte vastă, compartimentată după întrebuinţări, şi nu avea voie nici să iasă pe drum, în uliţă.
    Dar n-a înţeles niciodată în 5 ani de zilişoare trăite mai mult inconştient decât conştient de ce restricţiile astea trebuiau respectate. Mai ales de către ea care este o plimbăreaţă înnăscută, găseşte repede poarta de ieşire, se strecoară prin deschizătură şi iese în lumea largă, cu gând de a colinda pe oriunde o duc picioarele. Şi picioruţele o duc şi o şi întorc la casa ei, niciodată nu s-a rătăcit în atâţia ani de când tot pleacă la plimbare prin lumea largă de una singură.
    În dimineaţa aceasta, Dalia s-a furişat după hăinuţele ei, a scos ce-a putut scoate din hăinuţele de ieşit pe afară, iar pe cele la care n-a ajuns le-a înlocuit cu hainele ei de casă sau chiar de noapte, precum e căciuliţa cu care doarme pe timp de noapte ca să nu tragă curent la cap şi să se îmbolnăvească. Bine, căciuliţa o poartă nu atât din motive de sănătate şi pentru că aşa i s-a spus să facă – ascultarea Daliei era după cum şi când vroia ea -, ci pentru că îşi imită bunicul cu care împarte pătucul ei. Dacă el are căciuliţă noaptea, ea de ce să nu aibă?! A auzit zgomote pe afară prin curte, a vrut să iasă să vadă ce face bunicul ei, s-a îmbrăcat alandala, după ce-a avut şi ea la îndemână şi-a ieşi afară. Pe bunic nu l-a găsit, aşa că a ieşit pe poartă în drum să vadă dacă nu-l zăreşte pe acolo. Nu l-a zărit. Dar a apucat să vadă un incident colorat cu roşu pe albul zăpezii matinale, încă necălcate în picioare de nimeni: o căruţă venise neatentă pe drum şi căluţii striviseră cu copitele lor un biet cocoş rătăcit dintr-o curte vecină. Sângele n-o speria, la anii aceia, pe Dalia. Se uitase adesea la bunicul ei cum punea început bun fripturii de pasăre de curte: aşeza capul păsării pe buturuga mică, o ţinea de aripi şi de picioare şi-i desprindea dintr-o singură lovitură capul de corp. Şi se minuna cum corpul acela încă mai mergea după aceea, chiar şi fără cap. Cocoşul cel strivit de pe drum nu o înfricoşa. Totuşi vedea şi ea că spectacolul nu arăta foarte bine. A băgat la cap, aşa mică cum era, că nu e bine să meargă chiar prin mijlocul drumului, să nu păţească şi ea precum cocoşul cel alb.
    Dalia a ieşit pe poartă şi s-a pornit pe lângă gard, pe lângă drum, căutându-şi bunicul. A luat-o la dreapta, înspre lac. Rotunjoară cum era, mersul prin zăpadă o încălzise la culme şi-i venea să se dezbrace de hăinuţă. Dar n-a apucat să ajungă până aici, fiindcă reacţiile ei au fost curmate de altă întâmplare. Lăcuşorul ei pe care bunicul ei o legănase în bărcuţă, prima oară în vara trecută, era acum ca un hău negru, o spărtură în gheaţa de deasupra strica frumuseţea patinoarului natural. Şi o mânuţă de copil, poate mânuţa ei, se zărea încă la suprafaţa apei. S-a speriat. A auzit-o pe bunica ei ţipându-i în ureche, în capul ei, „N-ai voie să te apropii de apă, n-ai voie să te apropii de apă că te îneci şi mori, ascultă sau mori!” Bunica ei era atunci mult mai aproape de ea decât era mânuţa aceea de copil care se scufunda fără să ceară ajutor. Murea în tăcere şi tăcea murind.

     
  2. Ca un făcut, trecea atunci, venind dinspre munte, ciobanul care le aducea mereu caş de la stână. Bunicii ei aveau trei oiţe şi le dăduseră la stână şi, din când în când, ciobanul le trimitea partea lor de brânză de la oiţele lor. Dalia s-a dus să tragă de cojocul lui, încercând să-l atenţioneze cu privire la mânuţa care murea în tăcere în hăul îngheţat. Ciobanul s-a prins de semnele copilei, s-a apropiat de lac, a văzut spărtura, a înţeles problema şi a căutat grabnic soluţia. Aia nu era apă, alea erau cuţite de să te taie pe tot corpul. Dar ce altceva putea face?! Ciobanul a intrat în apă, a reuşit să-l apuce pe copil înainte să se ducă la fundul lacului şi l-a tras afară pe mal, pe zăpadă. I-a scos apa pe care o înghiţise, l-a învelit în cojocul lui şi l-a purtat în braţe pe uliţă, tot sperând că se va întâlni cu rudele acestui copilaş pornite să-l caute.
    Dalia mergea şi ea alături de cioban şi de Cătălin. Se minuna de cât de tare i se înroşiseră băieţelului degetele de la mânuţe. De acum se făcuseră vineţii, nu roşiatice. Şi începuse să tremure de mai-mai să-l scape ciobanul din braţe. Fetiţa nu mai văzuse până atunci pe cineva aproape să moară. Moartea îi era cunoscută din spusele bunicii ei, ştia că e ceva de rău, dar continua să-i rămână ceva străin de ea. Prima oară când se dusese cu bunica ei la un vecin mort, a captivat-o enorm sfoara de la picioarele lui. Şi s-a pus să-l zdruncine bine de tot, trăgându-l de picioare. Şi a fost certată, fără să înţeleagă de ce a fost certată. Dar băieţelul acesta, cu puţin mai mare decât ea, el i se părea într-o stare mai rea decât vecinul mort pe care îl zguduise de picioare în coşciug. Fiindcă băieţelul nu era nici mort nici viu, nu era nici ca vecinul mort nici ca ea. Băieţelul era între viu şi mort. Iar Dalia nu pricepea ce înseamnă să fii între. Ea pricepea că poţi să fii numai viu sau numai mort, dar nu pricepea cum e să fii şi mort şi viu în acelaşi timp.
    Au trecut pe lângă o casă care îşi lăsase şi ea poarta deschisă, cum se întâmplase şi la casa bunicilor ei. Din spatele curţii se auzeau voci şi lovituri de topor. Lovituri puternice de topor. Că fusese ger în ultimele zile şi toate erau bocnă. Mai puţin apa pe care călcase băieţelul, aceasta nu fusese destul de bocnă pentru el. Ciobanul a îndrăznit şi a intrat în curte, cu copilul învelit în cojocul lui călduros de stână.
    Dalia se ţinea în continuare după ei. S-a dus înaintea lor să vadă ce se întâmplă în curtea aceea din spatele casei. Oamenii casei se străduiau, fără prea mult succes, să doboare un copac bătrân, uscat, plin de tot felul de inutilităţi. Pica Cosmosul.

     
  3. Insă Cosmosul nu era singur. Niciodată nu fusese lăsat singur. După ani de bătrâneţe, Dumnezeu lăsase să cadă în zbor un spor de viţă-de-vie la rădăcinile bătrânului nuc. Via are nevoie de sprijin pentru a creşte şi pentru a urca către lumină. Şi cei mai temuţi arbori pot fi cuceriţi de vie! Ea creşte încet şi sigur pe lângă rădăcina şi trunchiul copacului, se lipeşte de corpul lui, devine una cu el şi, printre ramurile lui, printre frunzele lui, îşi face drum către soare. Iar nucul acesta avea nevoie vitală de via aceasta. Ea era viaţa lui. El îi oferea un corp pe care să se sprijine, iar ea îi oferea viaţă şi fructe şi frumuseţe. De atâţia ani, via care îşi găsise sălaş la rădăcina lui se îngroşase şi ea, făcuse trunchi şi înlemnise alături de trunchiul nucului. Oamenii încercau să taie acum nu doar Cosmosul, ci aspirau să doboare şi viaţa de pe Cosmos. Dar viaţa se arăta mai tare decât lama toporului.
    Dalia a alergat înainte la oamenii care loveau în Cosmos. Şi le-a arătat cu capul întors şi cu mânuţa îndreptată spre cioban, băieţelul din braţele lui. „Era în apă la lac.” A apucat să zică fetiţa. Topoarele au căzut definitiv de data aceasta. Lemnul viei a rămas puţin zdrobit, lemnul nucului a primit şi el câteva atacuri tăioase, dar în cele din urmă au rămas neatinşi şi verticali, aşa cum au trăit de zeci de ani şi poate chiar mai bine de un secol. Viaţa nu moare, viaţa nu are cum să moară, că de aia e viaţă.
    Cătălin n-a murit. Cosmosul n-a murit.
    Ciobanul a dus-o-n braţe şi pe Dalia până la bunicii ei.
    Fetiţa a descoperit cu ocazia acestei peripeţii matinale că, la doar câteva case de casa bunicilor ei, stătea băieţelul care era între. Şi pe care ea îl ajutase să nu mai fie între.

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget