în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

Când s-au căsătorit, adică exact acum douăzeci şi trei de ani, şase luni, patru zile, cinci ore şi nouă minute, nu bănuiau că imensa lor iubire se va transforma doar în iubirea ei, că el se va pierde în aşternuturile (nu: la fel de aranjate; acelaşi miros; ideea de acasă) altor femei. I-a jurat iubire veşnică exact aşa cum, în clasa a treia, i-a jurat bunicii c-o s-o scoată din fântână şi apoi a uitat de ea până s-a înecat, fără să ştie ce spune. Nu înţelegea atunci nici ce înseamnă o veşnicie şi nici ce înseamnă să iubească pe cineva. Poate că-şi iubea locul de muncă, dar nici de asta nu era convins până la capăt. Adevărul e că, la cei douăzeci şi şapte de
ani, nu avea idee ce e viaţa şi cu ce se mănâncă ea. Ştia, ce-i drept, că viaţa îi oferă o plăcere nebună atunci când întâlneşte fete/femei pe care le place şi pe care, cu o dexteritate desăvârşită, reuşea să le seducă. Mai ştia că fata asta, micuţa şi de o frumuseţe rară, îi sucise minţile în aşa măsură încât nu se mai gândea la altcineva decât la ea. Ea şi trupul ei armonios, ea şi părul ei creţ şi lung, ea şi degetele ei subţiri, ea şi... ea. Ea, dornică să găsească pe cineva aşa cum pasiunea ei de-o viaţă, telenovelele, îi promitea, s-a aruncat în braţele lui fără să se gândească prea mult, păstrând încă, după treisprezece ani, acea iubire pătimaşă care părea să fie singura constantă din întreaga-i viaţă. Da, îi mai plăcea să facă plăcintă cu carne, tradiţie de la care nu s-a dezis nici într-un an din ziua în care a observat că-i iese.
Când s-au căsătorit, când amândoi au spus jenaţi un da cu jumătate de gură, făcând împreună da-ul de care, în fapt, aveau nevoie, credeau că viaţa o să le aducă doar clipe fericite, credeau că mereu se vor înţelege perfect, credeau că a locui împreună e exact acelaşi lucru cu a locui separat. În anii care au urmat aveau să observe mai multe lucruri, printre care că niciodată să locuieşti cu cineva nu e acelaşi lucru cu locuitul separat, că viaţa e mai grea decât vrea să pară, că ea nu putea avea copii, că asta va atrage infidelitatea soţului şi că lipsa de educaţie a amândurora însemna să se mulţumească doar cu nişte slujbe plătite mizerabil, cu o garsonieră mică rău, mâncare proastă şi împrumuturi de la bancă. S-au conformat, însă, extraordinar de bine tuturor dificultăţilor pe care le-au întâlnit, au făcut compromisuri peste compromisuri, el şi-a luat multă vreme două slujbe, ea a trecut cu vederea infidelităţile lui evidente şi a continuat să-l iubească fără a lua în considerare că nu mai era doar al ei şi tot aşa.
După multe discuţii şi contraziceri, au adoptat un copil, l-au ales aşa cum ai alege merele în piaţă (da: nu prea slab; suficient de frumos; roşu în oraji. nu: negru; prea mare; prea mic). I-au dat două nume, unul din partea lui şi unul din partea ei, dar s-au certat atât de mult, încât au uitat care nume al cui era. 

1 Responses to teatrul umbrelor triste: #3.1 povestea unui singur da (½+½), a femeii iubitoare şi a jumătăţilor de măsură

  1. Mereu i-a fost teama. Chiar si de posibilitatea ca va trebui sa se descurce cu situatia de a se sti si mai ales de a se simti inselata, de a se vedea furata sub proprii ochi. Si nu dorea sa cunoasca hotul, ca sa nu-si faca mai rau sangele care ii trecea prin inima.
    Intr-o primavara sangele rau a iesit la vedere. S-a facut mai subtire, mai dinamic, mai negru. Si a navalit afara din corp. A acaparat capul si a iesit pe toate caile la vale. In ea era dealul.
    N-a sarit nimeni din vale sa-i dea ajutor, sa-i ofere o galeata de ajutor. A stat cu o noua teama singura acasa asteptand intoarcerea lui. Intr-un ghem de vata imbibata de sange uscat umed negru rosu. Albise la faţă. Pe maini sangele se amestecase cu lacrimile uscate. Mai murdara decat o facuse el sa se simta nu putea sa se mai simta. Si chiar nu se mai simtea acum. Din ce in ce mai slab se simtea. Din ce in ce mai bine se vedea. Dinafara ei. Ce aproape tavanul! Ce departe ea de ea!
    Usa s-a deschis. Prin ea a vazut cerul. Se intunecase cand el a intrat in casa. A gasit-o in ghemul de sange in vata, abia rasufland. Nu l-a luat in brate cand a venit, nu l-a trimis sa se spele pe maini, nu l-a asteptat cu masa pusa. Lumina era stinsa. Si vocea lunii de pe cer se auzea perfect in casa lor.
    112
    Sunetul ala tipator ca de alarma a mortii, strigatul cucuvelei in noapte
    Neoanele de la Urgenta si gheaţa din inimi
    In noaptea aceea a venit acasa si a plecat flamand de multe, flamand de tot. De tot ce-i daduse ea pana atunci

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget