în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

Adevărul e că nu îl cunoştea deloc. Nu putea să spună nimic despre el, decât că avea braţe puternice, că felul în care o privea o făcea să se simtă importantă şi dorită, că umbla întotdeauna alături de alţi băieţi şi că ochii albaştri  şi părul blond trebuie să-i fi făcut inima să bată mai puternic şi să trăiască puţin cu senzaţia că îl aştepta de o viaţă. Chiar dacă viaţa ei abia începea să capete un sens.
I-a trebuit multă vreme să îşi adune curaj să-i vorbească, perioadă în care zâmbetul apărea oarecum ciudat, un amestec neobişnuit pentru ea de slabă încredere şi tristeţe. Dar i-a vorbit. I-a spus că-l observase. Că-i observase obiceiul de a merge ca şi cum nimic rău nu se poate întâmpla. Că observase în ochii lui ceva care nu-i dădea pace, fără să-i spună exact ce era şi cât de departe văzuse ea în acel albastru. I-a spus că ştie puţine despre el, dar că i-ar plăcea să afle mai multe. El o privea ca şi cum o văzuse pentru prima oară, o privea ca şi cum n-ar privi-o şi nu spunea nimic. Ea se jena de lipsa lui de răspuns şi zâmbise puternic şi stânjenitor. Atunci o observase. Atunci îi observase zâmbetul şi se îndrăgostise iremediabil de el, fiindu-i nici nu se mai ştie exact a câta victimă. Atunci, când într-un acces de curaj adolescentin, el o prinse de mână şi, tot aşa, ea se ferise, colegul de bancă din clasa a treia, vecinul de peste drum, sora acestuia, bibliotecarul şcolii, cel mai drăguţ băiat din şcoală, profesorul de matematică, toţi s-au bucurat teribil şi au sperat inutil că fata va fi a lor. Însă ea s-a ridicat pe vârful picioarelor şi l-a sărutat timid pe băiat.
Săptămânile care au urmat i-au găsit tot mai des împreună, descoperind, el, cât de mult îi plac fetei dimineţile în care o duce în casa bunicilor lui şi bunica o învaţă să gătească, momentele în care îşi termină reciproc vorbele, ea, cât de mult îi place băiatului să îl privească atunci când joacă fotbal în curtea şcolii şi ea îl încurajează. Totuşi, fata a mai descoperit şi cât de uşor se enervează băiatul, cât de repede ridică tonul sau o prinde violent de mână. Cu aceeaşi mână cu care, într-un acces adolescentin de curaj, a câştigat-o pentru totdeauna. 
După alte câteva săptămâni, rămânând însărcinată, locuia deja cu el. Aşa au renunţat amândoi la şcoală,
ea petrecându-şi tot mai des dimineţile gătind, iar el tot mai rar după-amiezele jucând fotbal. Aşa a ajuns el să lucreze, să se întoarcă acasă extrem de obosit şi să fie tot mai nervos. Ca să-l liniştească, pornea radioul şi începea să îi cânte în fiecare seară, lăsându-l de multe ori să adoarmă în braţele ei. Cu toate astea, scenele sale nervoase deveneau din ce în ce mai urâte, astfel încât, imediat după ce s-a născut copilul, un băiat grăsuţ şi cuminte, ea s-a gândit să contribuie financiar în casă. Aşa a ajuns să lucreze pentru un vecin bătrân, să-i gătească, să-i facă ordine în casă şi să meargă în locul lui la cumpărături. Făcea toate astea în secret, iar cu banii pe care îi câştiga reuşea să cumpere pentru el şi copilul lor lucruri care să le facă viaţa mai liniştită. Un ceas deşteptător care să nu sune atât de urât şi de puternic. Un ibric cu toartă de plastic, datorită căreia el să nu se mai frigă atunci când încălzeşte cafeaua dimineaţa. O pernă care să îl ajute să doarmă mai bine.
Lucrurile începeau să fie mai bune pentru cei doi, viaţa părea în sfârşit mai liniştită, dimineţile nu-l mai găseau pe băiat cu degetele prinse de metalul fierbinte al ibricului, durerile de gât şi spate i-au dispărut complet, iar trezitul nu mai era o aşa mare problemă de când cu noul ceas deşteptător. Fata continua să lucreze pentru vecinul bătrân, însă, întâmplător sau nu, acesta s-a asigurat că băiatul află unde îşi petrec fata şi copilul zilele. Astfel, întorcându-se de la lucru, băiatul l-a atacat pe bătrân, care împrăştiase zvonul că fata era demult a lui, că până şi copilul era făcut cu el. Şi-a adunat prietenii şi, împreună, i-au luat toţi banii pe care îi avea bătrânul. Numai că, fără să ştie, bătrânul aranjase deja toate astea înainte, iar ceilalţi, ca să-şi păstreze banii numai pentru ei, l-au lăsat pe băiat să-şi asume singur responsabilitatea pentru cele întâmplate. Când poliţia a mers acasă la băiat, ceilalţi s-au asigurat că era acasă şi că va fi arestat. Ceea ce s-a şi întâmplat. Drept răsplată pentru faptul că în declaraţie susţinea că doar băiatul îl atacase şi îi luase banii, ceilalţi i-au promis bătrânului că n-o să încerce să-l oprească dacă vrea să o ia pe fată acasă la el. 
Câteva luni mai târziu, după ce fata l-a refuzat în repetate rânduri pe bătrân şi continua să-l viziteze pe băiat în închisoare, bătrânul a omorât-o pe bunica băiatului şi a făcut în aşa măsură încât fata să pară vinovată. Fata a dus copilul acasă la părinţii ei, iar ea a fugit trei oraşe mai departe. De atunci, îşi petrece zilele în gară, iar nopţile în patul bărbaţilor care o plătesc foarte ieftin. 

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget