în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

la cine o sa te uiti?

Scris de Dacian duminică, martie 13, 2011

cand totul o sa fie pierdut
rascruci-2
Cand lumea se va prabusi lejer in abstract, la cine o sa te uiti? Iti vei indrepta privirile spre cer, vei cauta in adancul tau raspunsuri la ceea ce te framanta, vei admira distrugerea in liniste? Unde o sa fugi? Unde putem pleca, oare? Regretele ne vor coplesi, cu siguranta, pentru ca nu ne descurcam sa le inabusim. Regrete despre? Cate n-am apucat. Spre cate ne-am pripit. Atentia ravnita a unora, dar niciodata primita, compania neincetata a altora, dar nesolicitata si neapreciata. Toate cartile cu praf. Toate bataile inimii. Cerneala. Lacrimile suprimate. Durerea prefacuta. Cate n-am rostit si cum am epuizat alta data orice dialog. Vom avea timp macar sa le plangem pe toate? Zilele sunt un cadou, e adevarat, dar noptile blesteme.
Ca o utopie lipsita de atractie, mi-as dori sa zburam.
Mai repede nimicim viata cu filozofie decat sa o traim. Ceea ce trebuie si ceea ce e interzis. Nu ne permitem sa trecem peste vorbe adormite, orgoliul si incapatanarea ne sunt caracteristice. Murim mandrii ca nu ne intoarcem inapoi la viata. Suntem nenorociti prin acest atribut. Purtam pe crestet scuipatul colectiv al prenasterii noastre. Tinem totul pentru noi. Tresarim doar la ce e corect, filtrul de pe creier alege cand se cade sa radem si cand, din contra, e de prost gust. Singura noastra ocazie de a respira e tarata in noroiul ratiunii sablonice. Cum e un zambet. Cum o dovada a suferintei. Unde e necesar sa intervenim. Unde se cere tacere. Cand trebuie sa luptam si pentru cine. Cand sa neglijam valorile intrinsece. Ce e important. Ce degradant. Cine merita respectul nostru. Cine sila.
Cand totul o sa fie pierdut ne vom dori cu ardoare o sansa de a schimba totul, o reintoarcere la radacinile simple ale umanitatii, cand usile vor sta inchise inaintea noastra, desi acum le tinem ferecate, instinctul va fi de a incerca sa le deschidem, dar zadarnice pornire. Inutil sa cauti privelistea campului intre patru pereti, unde ne vor inchide la final, degeaba vrei sa iti amintesti mirosul florilor de salcam, aminteste-ti de momentele in care, avandu-le atat de aproape tu ai fost cel atat de departe. La cine o sa te uiti cand si rostirea unor vorbe calde iti va fi interzisa? La copilaria de care ai vrut atat de mult sa te rupi, incepand prea mic sa fugi spre dezastre pe care nu aveai cum sa le controlezi? La reprezentarea iubirii pentru care nu ai stiut sa lupti? Oare ce din existenta noastra ne face sa meritam dreptul de a trai? Ce-am realizat atat de maestruos incat pedeaspa ultima sa fie amanata iar si iar. Ce mai grozavie ca tocmai carnea sa aiba dreptate, cea de care ne temem inimaginabil, punandu-i reguli de care nu are nevoie, pe cand mintea, spiritul, se inseala permanent!
Obsesia mea vesnica, pana si atunci cand ochii-mi vor sta intepeniti, o sa fie moartea, doar ca in acest fel nu te poti bucura nici de ea.

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget