în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

cristina dinu: iubita nimănui

Scris de răzvan cîmpean miercuri, martie 09, 2011

Simt cum frigul reuseste sa imi strapunga inima cu fiecare pas pe care il fac spre casa, sunt asemenea unui mecanism ghidat de legile naturii imprevizibile. Instinctele de supravietuire sunt cele care ma fac sa alerg in urma autobuzului si sa ma pazesc de spasmele violente provocate de ger.
Sar din cutia aceea proiectata pentru transportul public, si ma grabesc sa intru in casa. Azi am incalcat pactul dintre trecut si prezent si am reusit sa ma afund intr-un amalgam de impulsuri nevrotice. Incerc sa-mi parasesc demonii pe bulevardele imbacsite ale orasului si ma impiedic de colbul asternut printre statuile Regretului. Merg ghidata de un ideal efemer, ma opresc sa analizez fiecare sectiune a traiectoriei si decid sa ma ascund sub patura pana la rasaritul soarelui, toate acestea dupa ce imi voi incalzii mainile amortite, picioarele tumefiate.
Ajunsa in dreptul usii, in aceea seara de noiembrie, mi-ai deschis tu. Am intrat speriata in propria mea camera, bantuita inca de imaginea ta. Ultima data te vazusem in fata unei biserici, eram copii, mi-ai dat o floare, eram la bunici in vacanta de vara. A trecut mult timp de atunci. Imi amintesc rochita pe care o
purtam, imi amintesc privirea ta "- De ce mi-a dat mie floarea?", bunica ta radea, nu mi-a raspuns, probabil vedeai numai obrajii mei parjoliti de primele manifestari ale amorului infantil.
Acum, ca te-am reintalnit, am fugit de tine, revoltata de aroganta ta. Credeai ca ai dreptul sa anulezi reminescentele unei copilarii demult ingropate? Te-ai apropiat de mine, m-ai privit iscoditor si te-ai asezat langa mine.
Urasc privirea ta, ochii aceia ce vor sa doarma langa mine si totodata cer indurare pentru momentul in care vor pleca, asa m-ai privit in prima seara. Si eu? Eu mi-am camuflat adevaratele simtaminte in amenintari si invinuiri puerile.
”- Tu nu vezi ca ma sprijin de mine, eu de mine, zilnic, solidara si goala de orice avant, de orice gand. Ma afund in egoismul cotidianului si ma uit stupefiata la o stea, la o luna, la un cer. Oare sunt aici, acum?
- Nu mai plange, copila! Vei primi zilnic doza de dezamagire admisa varstei tale, uneori o supradoza te va conduce intuitiv spre urmatoarea. Ochii cicatrizati de adolescenta i-au ascuns pe cei de fetita, de ce ii umbresti cu trivialitatea pe care ti-o ofera varsta?
- Fereste-te de ei acum, sunt singurii mei aliati impotriva ta, prin ei te vad, te simt si te resping. Sunt mii de strafulgerari in adancul lor si poate doar unul singur te-a putut intercepta. A ramas o dara difuza de remuscari. Oarba se loveste de umbra imobilizarii mele in timp. Incearca sa se elibereze de cosmarurile zilelor tiparite-n caledar si ramane in pragul uitarii, uitarii de sine, uitarii de tine.
- Zaci inerta in mirosul asta greu de plictiseala si ceri liniste, faci lucruri scandalos de simple, cu urmari periculos de profunde. Te arunci printre amintiri vechi, si le traiesti parca mai intens ca atunci. Iti tii respiratia. Ce se aude?
– Suntem noi, de fapt tu esti cel care te-ai intors de undeva dintr-un timp apus in fata a doi scolari murdari de ciocolata pe degetelele lor carnoase, si ai adus cu tine mirosul campului ravasit de copitele cailor.
– Opreste-te din macelul acesta. Arunca-ti masca asta de carnaval pe care ti-o dezlipesti cu greu seara de seara. De maine vom fi copiii vremurilor irosite in leaganul bunicilor nostri, noi doi.
– Nu te mai uita la mine.. Da, poate sunt bufnita atotstiutoare care e omniprezenta, desi nu o vezi. Zbor dintr-un copac in altul, toata viata am fost asa. Relatii peste relatii, toate esuate cu un negativism si o drama iesite din comun. Tipic? Trist? Nu… Intrigant? Cu siguranta!…
– Vreau sa taci, vreau sa te asez in pat, sa dormi, si maine dimineata sa ma astepti aici, printre asternuturi, cu ochii plansi si arsi de nevroza unei seri de asteptari febrile a fiintei iubite. Da, m-am intors, m-am intors pentru ca imi vreau amintirile inapoi. Copiii nu au amitiri, dar eu le vreau pe ale noastre inapoi!”
Plangeam. M-a zguduit un gand ca ceea ce imi spunea el putea deveni adevarat.
“– Asteapta-ma!”
Fugeam spre el, impiedicandu-ma de hainele zilei ce a trecut. Ma dezbracam ingrozita ca as putea ramane prizoniera lor. Au cazut pe jos, ascunzandu-se in urma lejeritatii cu care ramaneam goala si cu care ma cufundam in comoditatea daruita de imbratisarea lui. Acele vesminte au fost partase la umilinta mea.
Gustul imperfectiunii muritoare imi invaluia creierul in mii de panze suprapuse, suprapuse peste individualitatea mea, se formase un cocon al neantului care asteapta conexiuni ale trecutului. Primeam prin usa visului din fiecare seara cate un colet.
Primul era de la tine. Am indraznit sa cojesc rugina de pe lacat, am reusit sa alug praful dintre ele, ele – amintirile, eu – posesoarea lor, tu – cauza.
Zile de o letargie patologica ne invaluise pe amandoi.
Alergam bucurosi, tinandu-ne unul dupa altul, trantindu-ne, sufocandu-ne cu povestile ce ne-au exaltat de-a lungul vremii. Adormeam ore intregi, uitand sa respiram, mangaindu-ne parul in timpul vreunui vis necunoscut unul celuilalt. Si ne trezeam cu dorinta de a incepe o noua aventura.
Erau zile care rasunau de rasetele noastre isterice si tipetele mele ajunse in extaz.
Subconstientul manevreaza viitorul, undeva de sus sau dupa cortina intesata de minciuni murdare. Constientul aplauda orb ceea ce nu poate sa auda.Inconstientul e cel care incearca sa cultive reflexiile care au evadat din rutina.
Noi am fost fericiti. Intr-o zi m-am trezit tipand si el era nedumerit de urletul meu “– Ne-am procopsit! Iubitele ne-am procopsit!”
Nu intelegea nimic.”– Nu intelegi nimic, te iubesc!”
“– Stiam inca din seara in care ai intrat in casa tremurand ca o nebuna vazandu-ma …
– Ahhh.. cat de rau imi pare ca nu ai fost atent la straduintele mele puerile de a-ti capta simturile...”

Miscari mimetice.
Eram fericiti in camera noastra, singuri. Eu eram cea care acaparam patul, bucataria, fereastra, el se resemna cu biroul si bibloteca. Eram separati de ideile noastre, idei blestemate. Ele au ajuns intr-un moment de rascruce sa ne alunge iubirile, sa faca loc dezgustului .
Intr-o zi am plecat, lasandu-i o scrisoare.
“Am plecat eu, asteapta-ma sa vin sa fac curatenie!
Ai brodat cu fir de aur, ai taiat fara regret si totul s-a desirat. Acum imi strang firul, l-am facut ghem. Ma joc in fiecare seara cu el. Imi rup cate o bucata si o desfac in mii si mii de firicele. Au fost momente reale in mintea mea de atunci. Atunci radeam de roseate mea din obrajii manjiti de iubire, de imbratisarile stangace pe care ti le lasam pe piele. Acum nu mai fac nimic, nimic neobisnuit. Admir opera finala. M-am chinuit atat sa o distrug, sa o ascund de ochii curiosi, iar tu ce ai facut? Ai construit-o, incet, cu atingeri care ma aruncau in uitare, cu vorbe spuse incet, cu tot ce trebuie. Si acum plec cu parere de rau, ceea ce pe mine ma enerveaza ingrozitor. Ar fi trebuit.. Fraze neinsignifiante, frustrante pentru minti aiurite, nu fac altceva decat sa deranjeze calmitatea fatalitatii cu care incerc sa ma afund in culori fade si arome ispititoare.
Lasa-ma sa ma joc cu moartea si dragostea, sa ghicesc in zatul de cafea, sa fumez, sa visez, sa interpretez, sa mint, sa fur, sa injur, sa citesc, pune-ma sa scriu si nu ma mai face sa plang. Urasc atat de mult durerea… ma dor atat de rau ochii atunci cand lacrimez, ma doare atat de rau capul cand plang… Dar anestezicul isi face efectul minutios…
Si ce? Ma vezi si tu o data asa, poate doar acum ai oportunitatea, ma vei gasi mereu printre carti si biblioteci. Ma ajuta sa fac ceea ce tu pana acum nici macar nu ai incercat: sa uit, sa cred, sa cunosc. Ma credeai atat de casta, de infantila, de retinuta. Ai vazut doar o panza de fluture. Eu sunt otrava pe care ti-o dadeam in fiecare seara... M-am transformat odata cu tine intr-un pastel obscur. Si noi eram o singura culoare, in doua nuante: culoarea desfraului si umbra lui. Eram eu, erai tu. Eu inca mai sunt. Imi pastram sentimentele la naftalina, ma jucam cu molii sidefate si adormeam cu tine. Degeaba, mereu eram singura. M-ai obosit. M-ai obosit doar pentru ca ai fost inca unul in plus care nu a putut sa ma iubeasca.
Fara sa vreau, complic clipa dupa clipa din existenta introvertita a unei identitati duale. O persoana fara prea multe pareri despre ea insasi, dar cu atatea idealuri presarate zi de zi in arhiva personala. O fata simplista. Reactualiza memorii din lunile pe care le-a gustat cu egoismul unui cersetor. Cersea, deghizata in personalitatea ei. A vrut sa se creada necesara unui "obiect", dar a reusit sa se lase a mia oara ametita de context. Si acum o vad, cum, in lipsa obiectului, incearca sa reconstitue scene pe care nu le-a savurat pana in ultima clipa. Regreta ca ceea ce a facut-o mereu in aceasi seara, mereu la fiecare sfarsit de saptamana, ii obliga ratiunea sa nu plece. O vad cautand motive pentru hazardul in care s-a blocat. Nu imi dau seama cum ea, o fiinta cu atatea dorinte si nevoi, se pierde printre stivele romanelor pline de finetea vremurilor trecute, cautand sentimente atat de umane, sentimente sterse de himerele inselatoare ale unei iubiri gresit perceputa la o varsta precoce. Nu imi vine sa cred ca ea, ea, mereu se plange ca nimic nu e  indeajuns de normal pentru ceea ce ea pretinde de la o singura persoana, persoana care trece, se uita si trece mai departe, fara ca in final sa ii explice asteptarea nelinistita a inselatoriei.
Vise intense, cu fond obscur al unei stari de anxietate frivola. Dimineata pe care mi-am desenat-o aseara pe perna ,printre clipele de turbulenta.
M-ai auzit! Ai asistat la primele minute din acea zi si m-ai facut sa plang.
Am plecat.
                  Semnat:
                  Iubita Nimanui.”

1 Responses to cristina dinu: iubita nimănui

  1. Anonim spune:
  2. mi-am adus aminte de "cel mai iubit dintre pamanteni" : "victoras, ne-am pricopsit!"

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget