în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

carte: lev tolstoi - moartea lui ivan ilici

Scris de răzvan cîmpean vineri, martie 25, 2011

Autor: Lev Tolstoi
Titlu: Moartea lui Ivan Ilici
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2002
Nota: 8/10

Moartea lui Ivan Ilici e povestea care vorbeşte cel mai clar despre felul în care ne risipim viaţa, despre cum regulile impuse de societate erodează însăşi ideea de a trăi. Personajul lui Tolstoi duce un trai liniştit, într-un mimetism perfect cu ceea ce percepe ca fiind corect şi adecvat, uitând totuşi să se bucure sau să profite de zilele sale şi sfârşind, în mod surprinzător, prin a înţelege greşelile şi măsura compromisurilor pe care le-a făcut.
Proza lui Tolstoi, pe care vroiam s-o citesc de multă vreme şi care, aşa cum era de aşteptat, e foarte bine scrisă, cu personaje bine conturate şi plasate, e fascinantă şi dezamăgitoare din aceleaşi puncte de vedere. Excelează şi dezamăgeşte tocmai pentru că îi fură personajului orice şansă la liber arbitru, pentru că îl condamnă la o existenţă pe care de multe ori pare că n-o doreşte şi pentru
care, finalmente, trebuie să plătească. Mai mult de atât, în încercarea de a pune cât mai adânc degetul pe rană, îl mai privează şi de la puţinele bucurii pe care la început pare să le aibă. Dincolo de asta, sau poate tocmai pentru asta, Moartea lui Ivan Ilici e de un realism fantastic, reuşind astăzi să reflecte mai fidel felul în care înţelegem să ne trăim viaţa decât atunci când a fost scrisă.
O recomand pentru că poate fi o porţie moralizatoare de lecţii despre pierderea timpului, despre umplerea vieţii cu balast, despre irosiri, rostul acestora şi preţul care, în cele din urmă, trebuie plătit. Povestea e şi una despre cum reacţionăm în contact cu cea mai veche spaimă, în faţa căreia ar trebui să fim împăcaţi şi pregătiţi, dar care ne ia prin surprindere şi ne pune într-o postură patetică, subiectivă şi profund lamentativă. Tolstoi reuşeşte să arate aici că, deşi umanitatea se confruntă cu ea de milenii, moartea rămâne încă un subiect pentru care manifestăm o crudă reticenţă, o pătimaşă frică şi o nejustificată perplexitate. 

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget