în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

bogdan căpăţînă: poveste de dragoste

Scris de răzvan cîmpean miercuri, martie 09, 2011

Ziua 1: Ştiu că am mai spus asta odată şi ştiu te Încrunţi bănuitor la mine, domnule reportofon, dar astăzi dau din nou startul unui şir În care Îmi las zilele să se audă Într-o cutie metalică. Nici măcar nu-i Început de săptămână, e doar marţi şi deşi nu pot să sufăr zilele de marţi, n-o să aştept până lunea viitoare. Nu doar pentru că am căzut, nici măcar la căzături n-ar fi o premieră. Dar când mă gândesc la un motiv, Îmi vine În cap tot atingerea... Ah, de la Început! A Început ca o zi ca oricare alta, acelaşi sentiment de asfixiere Între cei 4 pereţi, cărţile le simţeam ostile, uneltele de sculptat nu Îmi spuneau nimic astăzi, dormeau şi ele leneşe pe masă... banal. Mi-am luat rămas bun de la tata, i-am răspuns cu acelaşi ”stai liniştit” la al lui ”ai grijă de tine, să mă strigi dacă e ceva” urmat de un ”nu, nu e nevoie să vii cu mine”. Cu uşa Închisă În spatele meu am Început să Îmi număr paşii plictisiţi unul câte unul, ignorând damful din casa scării, Înaintând Încet dar sigur către chiotele copiilor din faţa blocului. Dragii de ei... s-au oferit Încă o dată să mă Însoţească până În parc, chiar dacă era la numai 2 minute distanţă. Mda. Parcul meu, atât de vechi dar Încă locul meu preferat. Şi cum mergeam eu cufundat În gândurile mele Întortocheate, plimbându-mi haotic bastonul prin aer, piciorul stâng s-a lovit de ceva care m-a dezechilibrat Într-atât de mult Încât să mă facă să mă prăbuşesc Într-un maldăr de pietriş. Ştiam eu că urăsc zilele de marţi. Şi-apoi ea... ”Hei, eşti bine?”. Şi o mână atât de plăcută a strâns-o pe a mea, o piele catifelată ce acoperea un trup care emana o căldură aparte. Ok, domnu’, calmează-te! Atingerea ei a luat sfârşit În momentul În care i-am răspuns că e
o nimica toată, doar că nu mă uitam pe unde merg. ”Cred că ar trebui să laşi autoironia În seama genunchiului tău”. Abia atunci mi-am dat seama că genunchiul mă durea şi că o piatră mai colţuroasă Îmi străpunsese pielea. Totul s-a petrecut repede, iar damful din scară avea să mă anunţe că sunt aproape acasă iar mâna ei delicată s-a desprins de braţul meu finalizând o conversaţie despre pietre. Dusă a fost... Nici nu ştiu când a ajuns să Îşi ia rămas bun…Nu mi-a rămas decât să mă Îndrept spre apartament, să ascult ţipetele Îngrijorate ale lui tata şi să pun mâna pe cutiuţa aici de faţă. Nici măcar nu ştiu cum o cheamă... Ştiu doar că-i plac pietrele albe şi ovale. Atât.

Ziua 2: Sătul de muzică şi plimbat degetele prin cărţi Braille…sau poate că nu eram sătul, doar Îmi căutam o scuză, am coborât parcă mai rapid ca niciodată cele două etaje şi am pornit-o către parcul În care ieri mi s-a transformat genunchiul Într-unul bandajat... nimic grav, doar o zgârietură, dar cu un tată grijuliu... unul cu o normă şi jumătate, de mai bine de 5 ani, de când cu nenorocitul de accident. Şi altfel stau treburile. Acum iată-mă Între aceiaşi patru pereţi sufocanţi, după mai bine de patru ore de scormonit prin gânduri În parc! N-a venit. Nici nu trebuia să vină. Mare idiot mai sunt...

Ziua 3: M-am jucat puţin de dimineaţă cu lutul, am zis să nu se supere că l-am lăsat să mă aştepte atâta... N-am sculptat mare brânză, mi-am lăsat mâinile să se joace şi nu au făcut nimic altceva decât nişte formaţiuni micuţe, elipsoidice... mda, pietre albe şi ovale... am păstrat una În buzunar şi Într-o jumate de oră parcul mi-a fost alături. Cum nu aveam aşa chef de plimbare, m-am tolănit pe o bancă, lăsând soarele să mă mângâie cum ştia el de bine.Ei bine, În timp ce stăteam frumos pe bancă, o mână pe care aş fi recunoscut-o dintr-o mie a poposit pe umărul meu. ”Ce mai spune astăzi genunchiul cel ironic pe care l-am Întâlnit vreodată?” ”Se temea că nu va avea ocazia să Îi mulţumească celei care i-a salvat viaţa, nici măcar nu Îi ştie numele”. ”Ca să Îţi spun drept, m-am săturat să am un nume, să fiu strigată, să fiu limitată la două cuvinte bătute-n cuie... numele sunt pentru oameni ca etichetele pentru oameni. Mie Îmi place să tai etichetele hainelor mele. Uite, astăzi mă cheamă Ploaie de Vară. Prenume – Ploaie, dinastia – Vară. Sânge nobil, nu glumă. Dumneavoastră, milord?”. ”Mhm…Trotuar. Trotuar prăfuit. O ploaie de vară i-ar fi tare bună, că tot aduci vorba”. Au trecut trei ore? Chiar s-au scurs atâtea cuvinte Între noi? Când? Cu Ploaia de Vară recent mutată În oraş, care venea pentru a doua oară În parcul pe care Îl aveam ca a doua mea casă. Cea care, după cum nume nu avea, nici măcar cu o vârstă nu se putea lăuda... dar În schimbă cu o voce zglobie şi cu o poftă de viaţă şi acea căldură care i se Împiedica prin fieare cuvânt şi care Îi era respirată prin toţi porii... Şi oftatul ei atât de drăgălaş când i-am dăruit imitaţia de piatră albă şi rotundă... Ah, nu se mai face mâine odată...

Ziua 4: Distribuţia: Ea – Aurora boreală. Eu – Corabia Vikingilor. Au curs Încă o serie de cuvinte peste cuvinte... cu fiecare frază o simt tot mai aproape de sufletul meu, cu toată pasiunea ei pentru frumos, parcuri, copii, zâmbete, poezie – mi-a adus o carte, mi-a citit din ea, poezii scrise de când era prin liceu. Nici nu mai vreau muzică, cred că data viitoare o sa Îmi aduc reportofonul pentru a o Înregistra... ah, ca să nu mai zic nimic de apoteoticul final, respiraţia pe care i-o sorbisem de la depărtare a fost Înnăbuşită de a mea În timp ce buzele ni s-au Întâlnit pentru prima oară...

Ziua 5: Furtuna a pus stăpânire pe Întregul oraş, nu tu ploaie de vară, nu tu auroră boreală, doar furtună năpraznică. Pereţii mi-au fost tovarăşi Întreaga zi, am conversant puţin cu lutul, i-am dat câteva forme ale amintirilor mele. Pe tata l-am simţit trist, vocea i-a tremurat toată ziua... .se gândeşte din nou la mama, la blestemata zi a accidentului, cea În care băieţii ei preferaţii au rămas fără nimeni pe lume. Nici n-aş vrea să văd cum arată o lume fără ea.

Ziua 6: Destinaţie urgentă: parcul. Am aşteptat vreo două ore, conversând cu propria mea minte şi Închipuindu-mi că ea nu se va mai arăta. Dar a venit... ”Mă numesc Tălpi Desculţe. Dumneavoastră?”. Am simţit-o cum făcea o reverenţă graţioasă prin aer. ”Nu m-am botezat pe ziua de astăzi. dar cred că pot să devin şi eu Cea De-a Doua Pereche de Tălpi Desculţe”. ”Un nume cam lung, dar Îmi place”. M-am trezit cum cineva Îmi scoate pantofii, şoşetele, lăsându-mi picioarele să se odihnească pe o iarbă gata să gâdile În orice moment. Mâinile ni s-au Împreunat, iar cele două perechi de tălpi desculţe au străbătut iarba În tandem. Orele cu ea se scurg fără oprire, ne-am Împărtăşit cuvinte, pasiuni, sărutări, mi-am lăsat mâinile să cuprindă fiecare părticică a chipului ei, lăsându-le să se piardă În cele din urmă Într-un păr lung şi ondulat.

Ziua 12: Mea culpa... Îmi cer scuze, domnule reportofon, m-am gândit că v-ar prinde bine un concediu... ok, nu m-am gândit... pur şi simplu s-a nimerit. Dulceaţă de Cireşe amare, Zâmbet Ştirb de Copil, Spuma Mării, Abur de Ceai... m-am Întâlnit cu fiecare dintre ele, una mai frumoasă decât celelalte. În fiecare zi mă minunez de atâta frumuseţe. După-amiezi cu capul ei odihnindu-se pe umărul meu, bătăile jucăuşe ale inimii ei, felul În care simţeam că mă priveşte... Ziua În care m-a dus la râu şi Împreună ne-am continuat plimbarea prin apa zgomotoasă. Fiecare zi... fiecare e de neuitat.

Ziua 14: Astăzi, ne-am tolănit În iarbă, la umbra unui copac, cu capul ei adăpostit pe pieptul meu plin de dragoste. Pentru prima oară mi-a povestit că locuieşte cu bunica... mi-a povestit cum ambii părinţi au lucrat În străinătate Încă din adolescenţa ei, nefiind şanse de Întoarcere acum când copila mea iubită nu mai era nicidecum o copilă În ochii lor. Mi-a promis că Într-o zi o va aduce şi pe bunica ei atât de dragă În parcul care ne era nouă regat.

Ziua 16: I-am prezentat-o tatălui, mi-a mărturisit că Îi aduce aminte de mama... aşadar, Îi ştiu şi numele cel Întipărit În documente…nu Îl vei şti şi tu domnule reportofon. Sâc! Nu de alta, dar probabil o să i-l uit şi eu În curând. Cine are nevoie de nume?

Ziua 19: Ne-am cuibărit unul În braţele celuilalt, eu – Greiere Afon, ea – Floare de Câmp. I-am adus sculptura pe care i-o făcusem În ziua precedentă, mi-am zis că nu a mai primit până acum o floare din lut Întărit. ”Încă un lucru care nu o să se ofilească”.

Ziua 20: Ore În şir Într-o aşteptare apăsătoare... n-a venit...

Ziua 21: Iar a plouat nemilos, iarăşi am fost ţinut prizonier În casă. Nu pot să nu mă las purtat de gânduri negre. Cumva am sentimentul că se petrece ceva rău. De ce nu a venit ieri? Nu se Întâmpla să nu vină, mai ales fără să spună nimic... Ştiu, bălmăjesc ca un copil răsfăţat În ziua În care a găsit Închis la magazinul de Îngheţată. Trebuie să Încetez.

Ziua 23: Unde eşti...

Ziua 24: Sculptură, aşteptare, sculptură, nesomn, sculptură...

Ziua 25: I-am terminat de sculptat chipul.

Ziua 27: Domnule reportofon, v-aţi Încruntat de bună seama la Început, ştiaţi dumneavoastră ceva, că fie retrospectivele mele vor fi din ce În ce mai scurte scurte sau rare... sau amândouă... dar nu Înţeleg nimic din ce se Întâmplă. În ultimele zile a venit şi tata cu mine În parc... nicăieri nu-i de găsit.

Ziua 28: Am simţit-o, ştiam că e În parc. Dar ceva nu era În ordine, plutea o tristeţe În atmosferă. S-a prăbuşit În braţele mele lăsându-şi lacrimile să Îmi ude cămaşa. Bunica ei a murit... cert e că i-a fost imposibil să se mai Întoarcă În parc, mai ales după ce Îmi promisese că nu va mai veni acolo decât cu cea care i-a purtat de grijă În toţi aceşti ani. Sufletul meu drag... regret să o ştiu atât de Îndurerată. Dar agăţată de trupul meu Într-o Îmbrăţişare nesfârşită atât nesfârşită.

Ziua 43: Domnule reportofon, iarăşi te-am băgat Într-un concediu mai lung decât m-aş fi aşteptat, dar te anunţ că mi-e casa plină de lumină. Probabil ţi-ai dat şi tu seama deja. Cum altfel? Acum când am Între aceşti patru pereţi şi ploaie de vară, şi aurora boreală, şi tălpi de sculţe, şi spuma mării... Astăzi e tot marţi. Nu mai detest zilele de marţi. Cum să Îmi mai fie vreo zi nesuferită când de astăzi zilele noastre se zidesc Împreună?

3 comentarii

  1. nu-i nimic, mă-mpiedicai de-o piatră,
    toate astea până mâine trec.

     
  2. Anonim spune:
  3. ce poveste frumoasa ,atat de bine scrisa incat o crezi adevarata !Multumesc ptr ca o impartasiti cu mine !Nu sunt deloc romantica si totusi am citit-o pe nerasuflate si mi-a placut!

     
  4. citit, plăcut, mai revin!

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget