în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

Doi fraţi care aşteaptă îndelung să se întâlnească, pentru care tot ce contează e să fie unul cu celălalt, chiar dacă s-au obişnuit de ceva vreme cu faptul că le e dat atât de rar să se aibă. N-ar şti ce să-şi spună, s-ar privi pentru câteva minute, s-ar atinge, s-ar gusta şi, după câteva minute, ar pleca fiecare în lumina şi întunericul lui.
Înţeleptul băiat, care visa la clipa asta de o veşnicie, care şi-a petrecut atât de multe minute-ore-zile-săptămâni imaginându-şi cum va fi, ce va face, începu să tremure uşor. Însingurata fată, care nu avea habar de nimic din ceea ce viaţa îi punea la cale, care pregătea micul dejun pentru unchiul ei nebun, aştepta să ajungă la şcoală. El îşi aminti de bunică şi de cum ea obişnuia să-i citească pisicile aristocrate înainte să doarmă şi cum lui niciodată nu-i plăcu povestea asta. Ea îşi aminti de momentele în care unchiul îi spunea poveşti şi când el mai părea împăcat. El se gândi la toate momentele în care o supără pe bunică, la plăcile pe care le-a zgâriat aşa cum obişnuia, în primele luni după ce a rămas singur, să facă şi
cu placa ei funerară, loc unde şi-a găsit prieteni noi şi unde a adormit de multe ori, visând mereu că bunica se aşază lângă el, supărată, şi rămâne acolo până dimineaţă. Ea se gândi, pentru a suta oară, la cât de multă iubire trebuie să fi purtat femeia care i-a dat viaţă dacă a ales-o pe ea în schimbul vieţii ei, la cum îşi doreşte să aibă de la ea măcar o fotografie, pe care să o ridice la soare şi la care să plângă, iar, pentru o clipă, se simţi cu adevărat norocoasă, pentru că, deşi nu purta un nume dintotdeauna, ştia că mama ar fi numit-o la fel. El se gândi la cum nu vizitase aproape deloc mormântul mamei, la cum arăta absolul ca oricare altul, la cum îi era dor să se supere pe lună, sau s-o supere, şi tot aşa cu animalele vecinilor, pentru a uita de supărarea pe care şi-o purta, dincolo de faptul că niciodată nu s-a gândit la cum ar fi fost dacă mama ar fi trăit. Ea se gândi deja la el.
Se apropiau tot mai puternic. Ştiau că pe Pământ oamenii se pregăteau să-i vadă. Ştiau că, deşi aveau atât de rar ocazia să se întâlnească, toţi aveau să vadă întâlnirea lor. Şi, ceea ce îi deranja cel mai mult, toţi aveau să vorbească ani buni despre asta. 
S-au regăsit în curtea şcolii, acolo unde directoarea îi adună în fiecare dimineaţă, primăvara, toamna, iarna, pentru a le verifica unghiile şi carnetele de elev. Începuse să se întunece din cauza norilor care în doar câteva minute şi-au făcut apariţia, spre dezamăgirea evidentă a tuturor. Directoarea a rămas pe poziţii, spunând că, deşi e o zi deosebită, nu e atât de deosebită încât să nu se respecte câteva reguli, serios. A verificat tot ce a avut de verificat, inclusiv dacă elevilor le e frică de postura ei muntoasă, după care le-a amintit că rămâne să iasă toţi să privească evenimentul. În tot acest timp, fata însingurată abia a respirat, iar directoarea văzând asta a început subit să zâmbească, crezând că mărimea ei o lasă pe fată fără aer. În fapt, era ceva cu mult mai mic, dar suficient de mare pentru fată încît s-o lase fără suflare, băiatul. Când mai erau doar câteva minute până să iasă, învăţătoarele şi profesorii i-au lăsat pe copii afară, însă fata îşi uitase ochelarii şi, întorcându-se după ei, l-a găsit pe băiat legându-şi şireturile, separat de grup. El a urmat-o. Copiii stăteau cu ochii în cer, sperând ca vântul să scuture norii şi ei să poată vedea evenimentul în amploarea lui. Fata şi băiatul se priveau acum de la depărtare, băiatul rămânând în uşă, fata intrând să-şi caute ochelarii. Când îşi puse ochelarii, afară copiii oftau deja, băiatul o privi şi descoperi că, deşi n-o observase niciodată, îi plăcea c-o observase acum, aşa că făcuse, timid, câţiva paşi spre ea. Ea rămase nemişcat, cu inima bătându-i cu putere şi cu ochelarii puşi. Afară directoarea ordonă să se facă linişte, acoperind cu glasul ei toată zarva. Pe când deja ajunsese lângă ea, afară se întuneca şi mai puternic, iar glasurile copiilor se auzeau din nou. Când îi pusese pâna pe rochie şi i-o dăduse jos, era deja întuneric bine. O trase uşor lângă el, îi putea simţi sânii mici în timp ce adrenalina îi cuprindea tot corpul. Ea rămase tăcută în timp ce el o mângâia uşor, descoperind pielea ei fină şi, după câteva clipe, părul la fel. Copiii priveau spre cer, unii prin ochelarii lor speciali, alţii printr-o bucată de staniol de la ciocolată, alţii direct. Băiatul o privea pe fată în timp ce îi cuprinsese mâna şi o convinsese din privire să-l dezbrace. Când s-a apropiat puternic de ea şi când a început să respire apăsat, afară picura mărunt. Când colegii oftau dezamăgiţi că vântul nu făcea decât să arunce picurii într-o parte şi alte, cei doi se priveau în lumina slabă, bucurându-se de ceea ce ea înţelegea ca regăsire, iar el ca pe o surpriză. 
Deşi nu se vedea direct, lumina slabă a soarelui era evidentă deja pe chipurile micuţilor, plouate şi dezamăgite. Pe măsură ce copiii se grupau din nou în faţa directoarei, cei doi se îndepărtau unul de celălalt în timp ce fata şi băiatul descopereau ce au făcut şi cât de puţin timp au să ascundă totul. 

1 Responses to teatrul umbrelor triste: #1.3 povestea înţeleptului băiat, a fetei însingurate, a soarelui şi a lunii

  1. iubita mea citeşte despre lunã
    Dorel Bucur

    iubita mea citeşte despre lunã
    într-o antologie de poezie chinezã
    de o sãptãmânã fumeazã
    dintr-un şarpe lung
    are degete lungi e foarte subþire
    ca un obiect de argint

    îşi pune o pãlãrie neagrã
    vine goalã la mine în camerã
    îi spun stinge lumina
    îţi cumpãr cincizeci de ochelari de soare

    o scrisoare lungã ne învaţã
    tot ce trebuie sã ştim
    o maşinã se sperie scoate sunete
    în general e bine
    se spune acolo

    noi tãcem pãtrunşi
    de importanţa clipei
    ce curge ca o cearã
    iubita mea tot arde
    ca o parã

    ***
    Mi-am amintit de versurile astea cand am citit despre intalnirea soarelui si a lunii. As zice ca amandoi parca ati fi una si aceeasi persoana, atat de asemanator simtiti si va exprimati!

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget