în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

Nimic din viaţa ei de până în acest moment, când abia descoperise că a avea un fund mare e un beneficiu, nu o pregătise pentru ceea ce urma. Credea că viaţa-i avea să fie la fel ca a mamei sale, că se va căsători cu un bărbat pe care îl iubeşte şi pe care timpul o va învăţa să-l dispreţuiască, se vedea îmbătrânind alături de bărbatul acesta, îngrijindu-l, prefăcându-se că nu ştie că o înşeală, crescându-i copiii cât de bine ştie, făcând de mâncare şi descoperind că nu-i prea place viaţa ei, dar continuând să rămână lângă el pentru copii. Vor fi trei, doi băieţi şi o fată şi va avea deosebită grijă ca fata să nu fie bătută de băieţi, îi va învăţa pe aceştia s-o iubească şi să îi poarte de grijă, pe ea o va învăţa că nu trebuie să aleagă viaţa pe care mama ei o dusese, o va sfătui să se facă profesoară sau, mult mai bine, doctoriţă şi să plece departe, să se mărite şi să
aibă copii cu un bărbat care să o iubească. Băieţilor le-ar spune cât de important e să nu fie ca tatăl lor, că trebuie să ţină de bani şi niciodată să nu le lovească pe nevestele lor sau pe copii, că trebuie să meargă la şcoală şi să înveţe bine, ca să aibă un viitor. Însă, nimic din toate astea nu aveau să se întâmple, dar fata zâmbea în ciuda bătăilor pe care le încasa cu regularitate de la fraţii şi tatăl ei, în ciuda plânsului ascuns pe care îl auzea des venind din camera părinţilor şi a urletelor când tata se întorcea beat de la cârciumă sau muncă. Cu toate asta, fata zâmbea şi avea un zâmbet de care nu puteai să nu te îndrăgosteşti.
Prima persoană care s-a îndrăgostit de zâmbetul ei a fost colegul de bancă din clasa a treia, care, cu multe greşeli, îi scria aproape zilnic scrisorele, bileţele sau poezii de dragoste, în care îşi manifesta nemărginita pasiune pentru ea, în care îi spunea c-o simpatizează şi îi cerea prietenia. Apoi a fost vecinul de peste drum, care era exagerat de timid, care nu îi mai vorbise de când începuse şcoala, pentru că în clasa întâi a trebuit s-o ţină de mână la festivitate. El nu i-a recunoscut niciodată dragostea, a preferat s-o ţină pentru el şi să imagineze scenarii în care îi salvează viaţa şi ea îi va fi recunoscătoare pe viaţă şi se vor căsători. Băiatului timid i-a urmat sora acestuia, cu trei ani mai mare, care o plăcuse dintotdeauna pe vecină, dar care începuse brusc s-o viseze şi să îi trimită scrisori parfumate în care se semna întodeauna doar cu iniţiala. Apoi a fost bibliotecarul, care obişnuia să îi citească fetei poveşti prin care îi explica iubirea imensă pe care zâmbetul a făcut să i-o poarte. După bibliotecar, zâmbetului i-a căzut pradă băiatul considerat de toţi cel mai drăguţ din şcoală, băiat după care toate fetele visau, după care visa inclusiv fata de a cărui zâmbet el tocmai se îndrăgostise, însă pentru el era de neconceput să facă primul pas, aşa că a lăsat lucrurile neîncepute şi neterminate. Inclusiv un profesor s-a îndrăgostit de fată şi pentru asta a ajuns prima din clasă. Problema era că nici unul dintre ei nu reuşise să-i trezească fetei interesul.
Când mama o trimisese la magazin să cumpere pâine, atunci îl observase prima dată. Nu ştia exact ce observase la el, ce anume a făcut ca preţ de câteva secunde inima să-i bată mai puternic, ca şi cum s-ar fi întâlnit cu cineva pe care aştepta de multă vreme.

2 comentarii

  1. Era el, cu părul brun și niște ochi albaștrii în care vezi marea, cerul și ce mai vrei tu.
    Nu era foarte înalt, neras, cu niște buze cărnoase îi întoarse zâmbetul, dezgolindu-și caninii ascuțiți, de-un alb perfect.
    Întreaga ființă a fetei se cutremură, toată siguranța în care se știa (siguranță care în mare e o superstiție, nu există în natură, să eviți pericolul nu-i mai sigur pe termen lung decât expunerea la el, avea să afle într-un târziu că viața-i fie o aventură fie nimic) o lăsă, se duse spre străin, și încercă să dialogheze...
    - Mă vei iubi?
    Știa că pare nebunesc să apară așa dintr-o dată cineva, un cineva de care nu te-ai mai lovit ocazinal până în ziua de, și să te întrebe așa ceva.
    El tăcu, nu voia să îi facă speranțe deșarte, deși un fir de speranță era tot ce avea nevoie.
    „Cât voi trăi...” își spunea în gând.
    Murea oricum, ori azi ori mâine, călcat de tren ori în misiune, căci era un jurnalist de mâna a doua, ori de cancer, căci descoperise că viermele ăsta infect rodea din el cu nerușinare.

     
  2. "Vei trai vesnic! Vei fi nemuritor!"

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget