în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

Când s-a trezit, încă mai avea urme de spermă în palmă şi pe faţă, din bucătărie se auzea încet radioul, o melodie care ei îi plăcea foarte mult şi pe care a început s-o fredoneze dovelamore, dovelamore, şi sunetul cuţitului pe felia de pâine prăjită. Mirosea a cafea şi usturoi. Când a văzut-o a răsuflat greu, scârbit de ea şi de faptul că nici măcar nu se ştersese pe gură. Nu ar fi făcut, oricum, mare diferenţă. Îşi aminti brusc de seara precedentă, de cum a luat-o de pe stradă şi a adus-o acasă, cum mirosea şi cum a intrat în ea. Scârbit. Ea îl privi curioasă şi mândră, zâmbi cu zâmbetul ei spart şi se aşeză la masă. El îi întinse felia de pâine prăjită, uitându-se la felie şi deloc la ea. Deloc la părul ei murdar, deloc la degetele care se plimbau prin el, deloc la ochii ei umflaţi, deloc la vena care îi traversa fruntea uşor ridată. Deloc la buzele care întrebară unde se află. Şi dacă i-a plăcut. A lăsat-o să mănânce felia de pâine prăjită, să se spele pe faţă şi să se şteargă cu prosopul lui. Ea, în schimb, l-ar mai fi lăsat o dată, dar el n-a vrut. A rugat-o să aştepte să plece toţi vecinii la lucru şi abia apoi să plece. Ea continua să zâmbească spart în timp ce el nici măcar n-o putea privi. 
A plecat după toţi vecinii, i-a luat ceva timp să-şi dea seama unde se află şi cum să ajungă înapoi de unde el o luase. Fredonă continuu melodia pe care o auzise când se trezi. Dovelamore, dovelamore. Când deja ajunse la gară, se făcuse amiază, ştia mersul trenurilor şi aştepta acceleratul de Satu Mare. De obicei, se mai
încumetă cineva să-i dea un ban, în orice caz, nu aşa de rău ca rapidul de Iaşi. Însă nimeni nu-i dădea nimic, fiindcă în faţa ei se aşezase o femeie cu un copil în braţe care mergea pe la toţi repetând Da' nu ţi-i milă de el, hai, dă-i şi lui ceva să mănânce, să nu moară săracu' de foame. Şi, uite aşa, acceleratul de Satu Mare s-a transformat în rapidul de Iaşi. A aşteptat să se adune navetiştii, chiar dacă era convinsă că n-o să obţină nici de data asta nimic de la ei.
Când unul din trenurile lor, al navetiştilor, intra pe peron, elevii, femeile şi bărbaţii se îngrămădeau să urce şi pentru ea era deja o imagine obişnuită, aceiaşi oameni, aceleaşi certuri, aceeaşi îmbulzeală. Un băiat pe la vreo 16 ani deschide geamul şi începe să îi vorbească fetei. Ea se apropie şi zâmbi, iar vântul îi suflă câţiva fulgi în gură prin zâmbetul ei spart. Comtumi beibe, dontchipmiueitin. Începe să se joace cu părul în timp ce băiatul aruncă o bucată de sandviş între şine, exact în faţa ei. Câteva ciori urmăresc atent bucata de pâine, iar băiatul mai scoate din ghiozdan un sandviş pe care îl aruncă aproape de picioarele fetei. Una dintre ciori se aruncă pe sandviş şi ciuguleşte din celălalt. Două ciori se apropie timid, dar sunt rapid atacate de cioara care îşi părăseşte pentru câteva clipe prada. O vrăbioară izbuteşte să ciugulească o bucăţică de pâine şi se face nevăzută. Uitmilovso, uitmilovso. Băiatul scuipă sanvişul lăsat liber de cioară şi îi spune fetei să-l ia. În tot acest timp, fata a rămas nemişcată, privea împietrită bucata proaspătă de pâine, privea cum se vedeau urmele ciorii, cum se umezea din cauza ninsorii şi îşi mişcă mâna de la păr pe burtă. Cioara se urcă înapoi pe pâine şi se uită ameninţător la fată când aceasta făcu, timid şi ea, un pas în faţă. Continuă să ciugulească din cealaltă felie, atentă în acelaşi timp la celelalte ciori şi la fată. Pentru ea erau patru ciori, trei mici şi una mai mare. Nu-i plăceau ciorile mari pentru că erau mai rele decât ciorile mici. Mai erau doar câteva minute până ce trenul avea să pornească, fata deja nu mai auzea ce spunea băiatul din tren, tot ce putea auzi era sunetul îngrozitor făcut de stomac. Stomacul începu, afon, să fredoneze şi el melodia de la radio. Noncenesuno, noncenesuno, noncenesuno belocomote tiamo. 

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget