în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

Fata însingurată, care deunăzi privea soarele încercând din răsputeri să plângă, privea acum chipul bătrân al unchiului cu care locuia. Locuia cu unchiul acesta bătrân de câţiva ani, imediat după ce părinţii au părăsit-o în faţa primăriei şi nimeni n-a ştiut a cui e sau ce să îi facă. Aşa a ajuns în grija bătrânului (bătrânul în grija ei), a luat-o acasă şi de atunci e fiica fratelui lui mai mare, uneori mai mic, alteori soră, cu care nu mai păstrează legătura şi despre care ar prefera să nu mai vorbească, mai bine să se uite la contoare. 
Unchiul, unul dintre bătrânii satului, e genul acela de bărbat care îşi petrece întreaga zi legând discuţii fără esenţă sau importanţă cu oameni aşijderea. Nu doar fără esenţă sau importanţă, dar nebuni. Discuţiile lor se învârteau de obicei în jurul unor vecini comuni, a cheltuielilor pentru utilităţi şi, deci, implicit, despre cât mai arată fiecare dintre contoarele casei în dimineaţa asta. Apa: prea mult, se jură că n-a băut decât un
pahar ieri; curentul: contorul e stricat, se mişcă şi când nu trebuie şi, în plus, n-are televizor, n-are frigider, n-are aproape nimic care să consume curent, dar curentul, Doamne, tot se consumă.
Aşa îşi petrece zilele fata, fată care, fiind găsită pe treptele primăriei într-o dimineaţă în care a trezit tot centrul satului cu ţipetele sale, n-a fost niciodată botezată, căreia îi place să creadă c-o cheamă Luna, că e fiica unei femei care şi-a dat viaţa ca ea să se nască, pentru care nimic nu e mai frumos decât să privească soarele şi să încerce (din răsputeri) să plângă, aşa, deci, îşi petrecea zilele fata, urmărindu-l pe unchiul bătrân în timp ce el urmărea fiecare contor din casă, în timp ce cântărea făina, zahărul, pesmetul, în timp ce număra ouăle şi feliile de pâine, îl asculta atunci când vorbea despre vecini pe care ea nu-i ştia foarte bine, fiindcă nu prea avea voie să iasă, şi întrebând prostii şi supărând un unchi bătrân (L-ai iubit pe tata? E adevărat că mama a murit când m-a născut? De ce nu-mi răspunzi?).
E adevărat că relaţia lor e puţin ciudată, îşi vorbesc doar dimineaţa, în timpul micului său ritual, apoi ea urmează să gătească, el pleacă în sat în căutare de poveşti noi despre vecini (vechi). În fiecare zi găseşte câte ceva nou de împărţit cu prietenii lui (bătrâni, nebuni) despre oameni care, cel mai probabil, nici nu există. Aşa se explică de ce, după ce a notat în caiet exact câtă apă şi cât curent se consumase în ziua anterioară, a ajuns să vorbească despre o vecină care obişnuia să avorteze şi care, pare-se, ar fi trebuit să aibă sute de copii, dar nu s-a ales decât cu unul. Femeia, despre care nu ştia să spună exact unde stătea, a cui era sau alte astfel de detalii, trebuie să fi regretat foarte mult că a născut unul, dacă, deja când doctorii nu mai acceptau să intervină, intervinea ea. Se pare, tot aşa, că ultimele nu-ştiu-câte chiuretaje şi le-a făcut singură. Însă, dincolo de poveşti, de obicei cu tentă erotică, bărbatul s-a comportat întotdeauna exemplar cu fata. A trimis-o la şcoală, unde, în secret, ea a descoperit că nu e nevoie uneori să te uiţi doar la soare pentru a te apuca plânsul, e sufiecient să te uiţi la el. A scris despre el de foarte multe ori în caietul pe care îl ţine pe post de jurnal, unde notează tot ce se întâmplă în casă, în curte, la şcoală, caietul ei aşa cum unchiul avea unul. Dar, înainte să o trimită la şcoală, obişnuia să-i spună poveşti, aceleaşi poveşti despre vecini, dar cu detalii ceva mai potrivite pentru vârsta ei. Aşa a ajuns să ştie câte o poveste despre fiecare vecin pe care nu îl ştie şi aşa a ajuns să se întrebe, atunci când l-a cunoscut, care dintre sutele de poveşti era despre el. 

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget