în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

poveste începută în urmă cu un an, reimaginată şi continuată.
Înţeleptul băiat care în urmă cu două zile vărsase sucul de mere peste singura placă rămasă de la bunica se întoarse cu spatele la lună. Nimic sigur ce-i drept, fiindcă de atunci stă nemişcat şi nimeni nu ştie dacă luna s-a supărat, ori copilul. În orice caz, dacă bunica ar trăi, dacă vocea ei groasă s-ar mai auzi tâşnind răzleţ parcă înţepată din mica-i gură, cu siguranţă ea ar fi cea supărată. Supărată fiindcă nu-şi mai aminteşte cu exactitate dacă a uitat să se mai prefacă supărată pe nepotul care nu doar suc de fructe vărsase prin casă. S-ar aşeza cu greu lângă el şi, supăraţi, ar supăra luna şi mai tare. Căci, s-ar gândi ea, luna uită de la mână până la gură la câte sute de mii de oameni cunoaşte. Şi atunci, exact atunci, s-ar gândi câte sute de mii de oameni cunoaşte. Şi câţi căţei, fiindcă bunicii îi plăceau la nebunie pisicile. Pisicile aristocrate, fiindcă de existenţa altora nu avea cunoştinţă, de vreme ce băiatul nu adormea decât la povestea aceasta. Şi, adesea, nici măcar nu adormea, fiindcă bunica nu vedea prea bine şi îl punea la culcare la ora la care încă mai putea sta la joacă.
Luni, fiindcă duminică niciodată nu lucrează, dacă lucrează, băiatul nu a supărat doar soarele sau luna. Pietrele din faţa casei, care, la drept vorbind, sunt multe şi bosumflate, rotunde şi ciudate. Găinile vecinilor,
deşi nu toţi vecinii au găini, constatase el. Pe căţelul care doar se aşezase lângă el şi la care urlase Ce, acum o să zici că e vina mea? şi care a plecat privind în urma sa de exact şase ori. Luni, când trebuia să meargă la şcoală, când colegul de bancă trebuia să-i pună pastă de dinţi din aceea ieftină pe scaun, a lipsit. A rămas acasă pentru că, se gândea el, bunica nu mai e acolo să-l certe şi apoi să-şi ceară scuze şi să întrebe ce zi e şi apoi să-l certe iar, de data asta mai puternic, dar întotdeauna mai puţin.
Pe strada pe care locuia, nu singur, ci însoţit de minunata lui imaginaţie, era întotdeauna linişte. O asemenea linişte nu-şi mai aminteşte să fi cunoscut de la naştere, moment din care nu-şi aminteşte nimic, dar îi face o deosebită plăcere să spună că e singurul care mai ştie ceva de atunci. Asta şi pentru că trebuie să suporte imensa povară de a-şi luat rămas bun de la străina care i-a dat viaţă şi apoi, fără să clipească, i-a luat-o pentru o secundă. Doar că acea secundă nu a încetat să existe nici măcar acum când deja bătrânii satului spun despre el că e un flăcău. Niciodată nu i-a plăcut acest cuvânt, considerându-l mai curând o formă de prost gust a lui fecior. Fecior, aşadar, fecior îi plăcea cu toată inima să i se spună. Dar nimeni, nici măcar bunica nu-i spunea aşa. Îi spunea simplu, băiatul şi uneori băieţaş, fiindcă numele pe care îl purta, ei bine, nu-l purta.
Ajuns pe lume dintr-o străină pe care încă mai simte că o poartă pe umeri, el însuşi era un veritabil străin. Crescut de o femeie care îl confunda adesea la magazin cu alţi copii chiar şi mult mai mari decât el, băiatul a învăţat că în viaţă te ai doar pe tine. Şi că eşti singura persoană de a cărei credinţă şi încredere necontenite nu te poţi îndoi. Aşa a şi continuat să trăiască, deşi avea prostul obicei de a supăra pe toată lumea. Făcea asta conştient de faptul că absolut nimeni nu-l va plăcea dacă va da mereu motive de supărare. Aşadar, turna apă pe jos, arunca mâncare pe pereţi, colora întrerupătoarele şi le dădea nume, de fiecare dată de băieţi. Ares, care locuia cu el în cameră, era un individ cel puţin de două ori mai ciudat decât însuşi proprietarul de drept al camerei. Avea ochii albaştri, chiar dacă părul obişnuia să-i fie verde cu roşu, confundat pe aproape întuneric cu maro. Flăcări îi ieşeau din gură şi asta fiindcă el era zeul războiului. Un război mai curând cu băiatul care îi zgârea obrajii cu orice obiect ascuţit prindea în mână. Dar, dincolo de neglijenţa şi violenţa cu care trebuia să se obişnuiască, Ares îl îndrăgea tare pe băiat. Altfel nu se explică de ce niciodată nu i-a venit de hac atunci când degetele lui mici făceau cunoştinţă cu ochii-i de un albastru deschis.
Bunica, singura din casă care a avut un nume până când băiatul a început să-şi facă prieteni din obiecte aproape ascunse ochiului, ştia o sumedenie de poveşti, însă le confunda mereu cu pisicile (afurisitele pisici) aristocrate. Bunica nu a înţeles niciodată plăcerea căţeilor de a lătra la lună, înţelegând întotdeauna perfect, în schimb, plăcerea supărării pe lună. Se supăra pe lună din motive care îi scăpau de fiecare dată, ştiind totuşi că supărarea sa are de-a face cu băiatul. Bunica era supărata cel mai des pentru că dintre toate fiinţele de pe Pământ (câte sute de mii de oameni cunoaşte luna), Dumnezeu a ales-o tocmai pe ea. Nu ştia să spună exact pentru ce a ales-o, când şi, mai ales, de ce, dar ştia că asta o supăra groaznic. De ce Dumnezeu' meu să m-aleagă pe mine? Cu ce-am greşit?

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget