în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

în aşteptare #5

Scris de răzvan cîmpean sâmbătă, februarie 05, 2011

în aşteptare #1 // în aşteptare #2 // în aşteptare #3 // în aşteptare #4

Aşteptarea durează deja de ceva timp. A apucat să facă atâtea: a dus de multe ori laptele la lăptărie, a cumpărat pâine şi a dus-o acasă s-o felieze, a aprins focul (întâi în bucătărie, apoi în cameră), a pregătit micul dejun, prânzul şi cina, adesea pentru doi, şi a îndrăznit că prepare cafea, chiar dacă niciodată n-a băut şi nici măcar atunci nu s-a atins de ea. Astăzi s-a trezit devreme, a făcut toată treaba care trebuia făcută, a făcut chiar mai mult. A vândut vaca.
S-a gândit la viaţa lui, la tot ceea ce i-a reuşit, dar mai ales la ceea ce nu i-a reuşit. La cum obişnuia să citească articole pe care niciodată nu le înţelegea. La cum şi-a petrecut o bună bucată din viaţă făcând ceea ce se aştepta de la el, nu ceea ce îşi dorea. La cât de mult îi puteau lipsi zilele din vremea în care era tânăr şi încă nu făcuse multe greşeli. Dar cum, mai puternic decât orice, îi lipseau oamenii. Oameni despre care obişnuia prosteşte să creadă vor fi acolo pentru totdeauna. Părinţii. Prietenul
cel mai bun (fratele mai mic).  Vecinul cu care ieşea seara la o bere. Soţia (fata mereu tânără şi frumoasă). Îi era dor de toţi şi asta l-a oprit demult din viaţă. I-a luat puterea de a vedea lucrurile aşa cum erau, i-a stricat imaginea despre sine şi despre puţinul care i-a mai rămas din viaţă. I-a făcut existenţa o crâşmă în afara căreia miroase a dejecţii de la toţi beţivii care iarna colorează zăpada şi care, zi de zi, cheltuie nu doar propria nimicnicie, dar şi pe a celorlalţi.
Nu şi-a dorit niciodată multe. A căutat, mai mult în ultimii ani, liniştea. A fost întotdeauna un om simplu. De la familia în care a crescut la şcoala în care a învăţat, de la prietenii pe care i-a avut la fetele de care s-a îndrăgostit, de la familia pe care a întemeiat-o la profesia pe care a avut-o. Nu i-a înţeles niciodată pe oamenii care treceau prin viaţă trişti până în momentul în care a rămas singur. Înainte, se întreba mereu de ce unii nu divorţează şi aleg să trăiască împreună chiar dacă nu-şi vorbesc sau nu mai împart unul pentru celălalt decât sentimente negative. Zilele trecute s-a plimbat prin cimitir. Gândul că aceşti oameni sunt unul lângă celălalt până şi acolo l-a făcut pentru prima oară după mult timp să se simtă norocos. Norocos fiindcă oricât de singur a rămas aici, acolo cineva îl va aştepta. Norocos pentru că acolo nu va exista căruţă.
A pregătit totul cu atenţie. A pus din nou placa aceea cu muzică populară, placă atât de veche încât scârţâie, a feliat pâinea şi a lăsat-o pe masă, a aruncat pe sobă din cafeaua pregătită, în aşa fel încât bucătăria şi camera să prindă miros, a măturat atent, a şters praful, a întins pe jos fotografii din copilărie, fotografii cu părinţii, fotografii de la nuntă, fotografii cu băieţii, fotografii, a mutat dulapul şi a aşezat un scaun în centrul camerei. A stat acolo mai bine de jumătate de oră. A privit atent pozele, a plâns şi a zâmbit pentru fiecare în parte. A privit apoi pereţii camerei, amintindu-şi zilele în care i-a zugravit prima dată după căsătorie, fiindcă băiatul cel mare îşi lăsase amprenta mâinii pe unul dintre ei. A privit uşa, văzând-o închizându-se şi deschizându-se de zeci, sute de ori. A privit fereastra ce dădea sprea stradă, veioza la lumina căreia stătea şi citea şi de unde obişnuia să o privească dormind. A apropiat întrerupătorul şi ligheanul plin cu apă şi a intrat cu picioarele în el. A ridicat întrerupătorul, a început să plângă şi să fredoneze una din melodiile Mariei Tănase. A lăsat brusc întrerupătorul în lighean şi a încetat să plângă şi să fredoneze. Muzica a încetat şi ea să cânte şi s-a făcut linişte totală. De când murise ea, scosese bateria din ceasul de perete, ceas care nu-l lăsa să doarmă. Nu se mai auzea decât răzlet câte un lemn trosnind în sobă, până când nici asta nu s-a mai auzit.

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget