în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

povestea despre cum am cazut din copac direct intr-o carte

Scris de Dacian luni, ianuarie 17, 2011

Langa mine erau, in stanga, mama, care se straduia sa-si auda glasul ascutit in sunetul infiorator al loviturilor de ciocan aplicate de fratele meu mai mic oriunde apuca numaisuport,parcasuntemlacasadenebuni,dacaarincetacurandm-asapucasafacsupa, fara nume si cu care nimeni nu vorbeste vreodata, in drapta, tata, un om din ce in ce mai lenes, al carui singur prieten e catelul mort de cateva saptamani eucredcaastasi-adoritsiea spune-isainceteze baeunu-izicnimic,n-aidecats-ofacisingura efiultau,osateasculte,numaisuport. Toti trei in copac, eu sprijinit de trunchiul gros, parintii mei, amandoi agitati si nervosi, pe crengi, priveam la radacini, cum ieseau la suprafata in urma copilului ce le teroriza metalic. In acele cateva clipe am fost mai linistit decat oricand, imaginea noastra in pomul din curte ma facea sa ma gandesc la cactusi si la faptul ca mi se facea sete. Imi aduceam aminte de niste desene animate pe care le vazusem in copilarie, cam atunci cand aveam varsta fratelui meu; nu retin foarte multe detalii, dar cactusii erau sigur in desene, desenele erau cu siguranta in cactusi. Nu inventez nimic. Asta e o imagine dintr-un alt film.
Inainte de incidentul care ne-a suit in pom eram toti patru la televizor. Cu becul stans. Stateam la televizor asa cum stateau oamenii pe vremuri in scorburi si pesteri. Nimeni nu scotea un cuvant, tot ce ne-am permis sa facem a fost sa privim tubul catodic cu determinarea unor nebuni. Fratele meu mai mic gandindu-se probabil la ceea ce se gandeste el in general, mama, care ne tinuse flamanzi toata ziua, aproape ca adormea, iar tata plangea, un prost obicei pe care l-a dezvoltat recent. Nu ne miscam, eram precum o serie
de exponate de la muzeul de arta, maimute primitive in stare de soc. Cand melodia trista a anuntat sfarsitul serialului/filmului/emisiunii/reclamei, ne-am ridicat incet, m-am oprit in fata fratelui meu, care incepe sa imi semene, voiam sa il imbratisez, dar n-am facut decat sa il dau la o parte. O maimuta ignoranta, in stare de soc, cu manifestari de scorbura. Mama a indrugat ceva, n-am inteles, blablabla,blablabla,blablabla,blablabla, tata, nublablabla,nublablabla,nublablabla,of,cetrist. Si incepea sa miroase a ars.
Am cazut din copac. In drum spre pamant m-am simtit usurat si liber. Odihnit. Ca si cum ma sprijinea o parasuta. Dar nu mama. Fratele meu tot lovea cu ciocanul. Cu barosul. Cu furie. A pus mereu pasiune in tot ceea ce facea si, fara sa i-o spun, l-am iubit pentru asta. De cand era doar un bebelus zgomotos. Si atunci cand ma ciupea de obraz si eu n-aveam voie sa rostesc un cuvant. Un au. L-am iubit ca pe fratele meu mai mic cu care puteam vorbi zi de zi. Ca pe un prieten. Imi amintesc cum privea la noi cand stateam la masa si el nu putea decat sa-si agite stomacul cu putina mancare pe care i-o arunca mama. Cu resturile noastre. Cu portia pe care i-o pastram de fiecare data, fara sa am voie sa i-o dau. Pentru toate acele ocazii in care i-am intors spatele, fratele meu imi ofera cate o imbratisare rece. Intai rece, dupa care, la doar cateva secunde, calda. Mama, spune-isastealocului,osa-lomoare, sta la fel de neclinitita si galagioasa ca la inceput. Tata se gandeste la cateaua moarta, la prietena lui, cea care a indeplinit atat de bine rol de amanta si confidenta in toti acesti ani de suferinta, de cand mama si-a ratacit umanitatea. De cand a devenit o scoarta din copacul de care se sprijina. Fratele meu m-a iubit si el. aaaaa,blablabla,aaaaahhhhh,blablabla. S-a asigurat ca sunt primul care scapa. S-a ingrijit de mine. termina,nenorocitule,nuvezicanumairespira? Am adormit si m-am linistit.

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget