în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

în aşteptare #3

Scris de răzvan cîmpean duminică, ianuarie 23, 2011

în aşteptare #1 // în aşteptare #2

Se ridică şi se aşază înapoi în pat, aprinde şi stinge lumina, scoate câteva ziare şi se duce la masa de lângă geamul ce dă spre stradă, încearcă să citească după care se aşază iar în pat. Ultimele luni au fost la fel. De fiecare dată când reuşea să adoarmă, se trezea transpirat dintr-un coşmar pe care deja îl ştia atât de bine. El, întorcându-se cu căruţa de la câmp, ea, întorcându-se doar pe jumătate în căruţă, şi toţi curioşii cu expresii urâte pe chip, cu milă, dezgust, dar, cel mai important, confortul că nu au păţit-o ei. Se gândeşte că a ajuns om în toată firea, că până să moară ea n-a mai plâns de-o veşnicie şi, totuşi, iată-l în fiecare zi ştergându-şi lacrimile cu degetele umflate
şi pline de bătături. E convins c-a slăbit, îşi vede venele nu doar ca pe mici ridicături pe dosul palmei, le vede bine conturate, venele lui calde.
Dimineaţa, în rutina lui (doar a lui) deja obositoare, a muls vaca, a dus laptele la lăptărie, s-a oprit la magazin (şi-a cumpărat ciocolată şi a simţit nevoia să spună că e pentru nepoţi, chiar dacă toţi din magazin ştiau că e pentru el), s-a întors acasă, a aprins focul în bucătărie, apoi în cameră. A adormit pe fotoliu, încercând să citească una din cărţile pe care băieţii le lăsaseră acasă. Cărţi vechi, prăfuite, cu urechi de măgar.
Când s-a trezit, şi-a amintit o întâmplare din primii ani de căsătorie, de pe vremea când abia se născuse primul lor băiat. Era iarnă, ninsese foarte mult şi trebuia să meargă în pădure după lemne. A fost prima oară (şi, pentru numele lui Dumnezeu, ultima) când pusese doi cai la căruţă şi mai luase pe cineva să-l ajute. Era un băiat cu vreo doi ani mai mic decât el, îl ştia din copilărie, de pe vremea când stăteau pe veranda lui şi se jucau, unde, mai târziu, l-a ajutat la teme şi unde i-a povestit ce e şi cu dragostea asta. Tot pe aceeaşi verandă, băiatul cu doi ani mai mic, a stat cu serile vorbindu-i despre fata pe care o cunoscuse la oraş, la liceu, şi cu care nu avea curaj să vorbească. Fată care, după trei ani, ajunsese să vadă veranda atunci când i-au dus invitaţia la nuntă. Dar toate acestea au trecut în dimineaţa în care s-au pornit amândoi spre pădure după lemne. Au vorbit pe drum despre casa pe care urma s-o construiască, despre faptul că, în curând, avea să fie şi el tată, i-a cerut sfaturi şi i-a mulţumit (timid, cu privirea în pământ şi roşu în obraji) pentru sfaturile pe care mereu i le-a dat. I-a spus că e pentru el ca fratele lui mai mare. I-a spus că întotdeauna l-a considerat fratele lui mai mic. Au terminat mai repede cu tăiatul lemnelor decât s-au aşteptat, erau convinşi că va dura până după înserat, au aşezat lemnele în căruţă cât de bine au putut, dar umpluseră prea tare căruţa şi atunci le-au aşezat destul de prost. Se îndreptau spre casă când se însera, erau obosiţi, nemâncaţi, dar mulţumiţi de munca lor. Căruţa mergea încet, începuse din nou să ningă, drumul era puţin alunecos, iar ei uitaseră să semnalizaze cumva căruţa. Nu aveau ochi-de-pisică, nu aveau un foc care să-i distingă în întunericul care se lăsa. Mai aveau puţin până acasă, când, într-o curbă, o maşină a alunecat şi a intrat din plin în căruţă, agitând caii şi dezechilibrându-i pe băieţi. Totul s-a petrecut foarte repede: băiatul cu doi ani mai mic (cu soţie frumoasă şi aproape un copil) a căzut pe zăpada de pe stradă (băiat peste zăpadă, zăpadă peste băiat), caii au continuat să se agite, lemnele au început să se mişte, căruţa şi ea, băiatul cu doi ani mai mare (cu copil acasă) a căzut în şanţ. Maşina aluneca în continuare, băieţii din ea, speriaţi de moarte, erau convinşi că asta e ultima lor zi, băieţii de afară credeau acelaşi lucru. Unul din trunchiuri s-a clătinat, maşina a reuşit să se îndepărteze de căruţă, dar a lovit-o înainte suficient încât lemnul să se desprindă de celelalte şi să cadă pe stradă. S-a auzit un sunet ciudat, ca şi cum ar fi căzut pe sticlă, nu pe zăpadă. Băiatul cu doi ani mai mare s-a ridicat ţinându-se de spate, a calmat caii, a ridicat bucăţile de covor pe care le pusese pe spatele lor pentru a le ţine cald, le-a scuturat de zăpadă şi le-a aşezat la loc. Băiatul mai mic a rămas nemişcat, lemnul, şi el. Farurile maşinii luminau exact în partea opusă, aşa că i-a fost imposibil să vadă ce s-a întâmplat. Se gândea că acum o să le fie foarte dificil să ridice lemnul, dar o să-i roage pe băieţii din maşină să-i ajute. S-a apropiat de băiatul mai mic când a observat că stătea într-o pată închisă la culoare, cu lemnul deasupra lui. A început să mişte lemnul, l-a dat într-un final la o parte. Ar fi preferat să n-o facă, să-l lase aşa până avea să vină poliţia, să se ocupe ea de tot. Dar l-a mişcat. L-a mişcat şi a văzut. A văzut un frate mai mic (cu văduvă frumoasă şi aproape un orfan) cu capul zdrobit (ca o sticlă), plin de sânge şi fără suflare. A rămas privindu-l câteva minute. Astăzi şi-l aminteşte perfect. Îşi aminteşte cum l-a ridicat şi l-a pus peste lemne şi l-a dus acasă. În căruţă.
în aşteptare #4

5 comentarii

  1. M-am gandit zilele astea la ceva mai luminos in viata acestui personaj care isi asteapta randul la moarte. chestiunea e ca numai in viziunea lui randul lui, la coada pentru a muri, vine dupa sotia lui. IN viziunea lui Dumnezeu, randul lui e dupa multi altii care or sa mai moara.
    stii ce se putea intampla, cel mai probabil, dupa acel accident, dupa intoarcerea acasa a "fratelui mai mare"?
    A existat durere si a mai existat si o cantitate imensa de lacrimi. Daca o luam pe linia tragismului fara leac, sotia aceluia a pierdut sarcina. Si daca mergem la extrem, la scurt timp dupa pierderea copilului, a murit si ea. Iar personajul tau devine triplu asasin moral.
    Pe linia unei increderi ca Dumnezeu nu vizeaza moartea nimanui si nici incarcarea carutei vietii omului cu mai mult decat poate duce el, lucrurile s-au intamplat altfel in povestea ta:
    Ajuns acasa, omul este intampinat de sotia lui. ea avusese o presimtire inainte sa-l vada inapoiat acasa. vede si corpul vecinului lor. nu se simte deloc bine sa vada un om in asemenea stare, dar isi vede sotul foarte afectat si tacut, asa ca ea s-a stapanit in orice reactie fata de privelistea din caruta. a considerat ca trebuie sa fie tare si pentru el. l-a intrebat numai unde s-a intamplat accidentul, unde si cand. El i-a redat elementele esentiale, curba, intunericul, alunecusul, masina care a derapat si i-a adus in aceasta situatie. Nu l-a intrebat mai mult. A dorit numai sa fie ajutata sa duca undeva unde era curat trupul vecinului, ca sa-l curete. a aprins si lumanarea cuvenita, a zis si Dumnezeu sa-l ierte. A facut ca omul mort sa arate privibil de catre sotia lui. Stapanindu-se sa se gandeasca la ceva, sotia ii spune sotului ca a facut foarte bine ca nu l-a lasat pe mana politiei si a doctorului de la morga. s-ar fi purtat necrestineste cu omul mort. Or asa ei or sa-l aduca sotiei lui si ea o sa-l planga, o sa stea cu el pana il ingroapa. o sa poata sa-si ia cumva la revedere dela el, o sa-l priveasca indelung ca sa si-l fixeze in minte si ca sa poata sa-i spuna si copilului lor cum arata tatal lui si cum a murit ajutandu-si un prieten la nevoie. Se va mangaia in felul acesta, stand cu sotul ei zilele pana la ingropare. iar copilul va pastra amintirea vie a omului pe care l-a iubit si de care se legase pana la moarte.
    Considerand in rezumat ceea ce a mai urmat, reactia tinerei vaduve, clarificarile cu politia, ajungem si la partea in care sotia protagonistului acestei povestiri a tale incearca sa-si faca sotul sa scape de a se mai invinovati de moartea prietenului lui. Si desi, poate, intreaga viata a pastrat in inima lui acest sentiment de vinovatie, ajutorul sotiei lui, intelegerea ei, neinvinuirea pe care i-a adus-o mereu, toate eforturile ei l-au adus in situatia de a depasi momentul acelei nopti nefaste.
    Asa ca stand pe fotoliul lui, intristat, lacrimand, batranelul nostru adoarme iarasi. atipeste. si-si viseaza sotia. o vede intrand la ei pe poarta, deschizand usa casei lor si inaintand pana la el. e inconjurata intr-o lumina care vine dinauntrul ei. il priveste bland si zambind. se apleaca spre el si-l saruta pe frunte. "Ai un loc langa mine. E bine. Ai incredere." Apoi batranelul se trezeste. Ii pare rau ca s-a trezit. Ar fi vrut sa se intoarca in visul acela si sa fie visul realitate, iar realitatea aia din jurul lui vis. "dar chiar e vis", gandeste batranelul. "si poate n-o sa mai dureze mult pana se termina visul si ma reintalnesc cu ea."

    Nu e mai senin sa prezinti lucrurile cu incredere, cu nadejde in Dumnezeu?
    Batranelul tau parca e intr-o fundatura din care nu are scapare. cu baietii lui nu vorbeste, cu vecinii nu vorbeste, la biserica nu se mai duce. Ar putea sa-si cheme nepotii pentru cateva zile la el. Ar putea sa stea cu nepotii, sa se joace cu ei, sa le spuna povesti, sa povesteasca despre sotia lui pe care a iubit-o foarte mult, ar putea sa traiasca in continuare, in timp ce asteapta randul la moarte. Nu crezi?

     
  2. Poate are legătură cu faptul că nu sunt neapărat un adept al religiozităţii publice, dar această viziune profund creştină nu e tocmai una pe care aş merge aici. Aşadar, fără a însemna că nu respect timpul şi efortul de a scrie comentariul, nu cred că unde vreau eu să ajung cu povestea asta se poate realiza dacă implici, chiar şi puţin, ideea de religie. Poate una personală, însă doar atât.
    Îmi place că protagonistul e în fundătura în care e, îmi place că pare că n-are scăpare, îmi place faptul că nu ştie ce şi cum să facă.
    Citeam anul trecut "Sfârşitul unei iubiri" (Graham Greene), iar personajul feminin de acolo e aşa cum cred că ţi-ar plăcea ţie, cu o puternică aplecare către partea aceasta spirituală a vieţii. Mă tem să nu dau în direcţia asta, însă îţi recomand cartea cu toată căldura.
    Mulţumesc încă o dată pentru faptul că te-ai oprit să împarţi cu mine viziunea ta despre text. Te rog să te simţi liberă s-o faci oricând.

     
  3. detectez o caldura rece la tine.

     
  4. stii ceva? una e spiritualitatea ca o manifestare normala a religiozitatii firesti a oricarei persoane umane, alta e sa fii credincios in Dumnezeul cel adevarat. sa fii spiritual ca sa compensezi frustrari, nemultumiri, neimpliniri, esecuri, asta nu e spiritualitate adevarata. e ocupatie amagitoare, ca sa te iluzionezi ca esti cumva mai pur decat restul.
    adevarata religie, manifestabila deopotriva in FOND si in FORMA, nu e ostentativa, nu constrange pe nimeni, nu face pe nimeni sa se simta prost daca nu o adopta.
    daca ai spirit de revoltat in tine, cred ca ar trebui sa-ti rezolvi revolta in alt fel decat prin scris, o cale (ma refer la cea a scrisului) pe care poti duce pe multi dupa tine.
    iar daca ai un minim spirit de responsabilitate in tine - si nu ma indoiesc ca ai mai mult decat minimul necesar -, intelegi ca, din precautie, din indoiala ca poate atitudinea ta nu este cea mai corecta, ar fi mai bine sa eviti ducerea altora pe calea ta.

     
  5. Lucrurile despre care vorbeşti nu au legătură cu ceea ce am scris eu, aşa că nu pot decât să mă întreb de unde vin. Lumea nu e doar în alb şi negru, sunt multe, multe nuanţe.
    Într-o lume în care fiecare încearcă să-i convingă pe ceilalţi ce să creadă, îţi doresc să ajungi să crezi în ceva strict de la tine. Numai bine.

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget