în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

în aşteptare #2

Scris de răzvan cîmpean joi, ianuarie 20, 2011

S-a trezit devreme, a muls vaca, a dus laptele la lăptărie, a intrat la magazin să se încălzească şi să cumpere pâine, a aprins focul în bucătărie şi apoi a luat jar şi a aprins focul şi în cameră, a pregătit masa de dimineaţă (pâine cu untură), a dat drumul la radio şi a ascultat muzică populară. S-a liniştit. Dimineţile obişnuiau să fie mult mai uşoare pe vremea când ea trăia, se ocupa de atât de puţine, aprindea focul până ce ea mulgea vacile, felia pâinea când ea se întorcea de la magazin şi apoi stătea şi se uita la televizor aşteptând, într-o vreme, să înceapă serialul lui preferat şi să viseze că Bobby e, de fapt, băiatul lui. I-a rămas atât de puţin timp pentru el şi, oricum, i-ar fi putut rămâne tot timpul din lume, nu avea cu ce să-l umple. Ziarele nu-l mai interesau, la televizor nu se
mai uită, dar mai descoperă din când în când câte o reţetă care îi aminteşte de vremea în care ea stătea ore întregi în bucătărie şi atunci îşi pierde şi el ore întregi (ore umplute) gătind, deşi mult mai corect ar fi încercând să gătească, mâncăruri pe care le-ar mânca şi altcineva decât căţelul dacă ar avea într-adevăr vreun gust. Salată de Boeuf. Musaca de cartofi. Răcituri.
S-a tot gândit la testament, se gândeşte la el de ceva vreme, dar nu e capabil să ia nici o decizie. Atunci când îl va scrie va fi oficial. Nu va mai avea mult de trăit. Băieţii vor aştepta ca el să moară şi să-i ia casa. Vaca. De când a apărut ideea asta cu testamentul nu mai are pace. Se gândeşte zi şi noapte la el. Şi-a promis ca săptămâna viitoare să se ocupe de el. Ştie deja cui ce lasă, ştie ce păstrează pentru el şi, cel mai important, ce aruncă. Va arunca toate acele cutii de plastic pe care ea le-a păstrat pentru a pune în ele tot felul de nimicuri. Va arunca toate prosoapele primite de la înmormântări, prosoape proaste în care sunt împachetaţi colacii. Când a murit ea, nu au existat prospoape. Colacii s-au dat în hârtie de împachetat mâncarea (nu hârtie de împachetat carne sau ouă). Nici la înmormântarea lui nu vrea prosoape. Va arunca plăcile cu muzică populară pe care le asculta ea. Va arunca facturile, chitanţele, bonurile de casă, fluturaşii de salar, va arunca tot ce ea păstra cu stricteţe. Nu va arunca florile de plastic care şi astăzi stau pe televizor, chiar dacă niciodată nu i-au plăcut şi şi-ar fi dorit în locul lor unele naturale. Şi-ar mai dori să existe o modalitate prin care să poată arunca inclusiv regretele pe care le are. Le-ar arunca pe toate şi le-ar da foc. Cu jar din soba din bucătărie.
Ar păstra doar amintirea zilei în care ea a murit. Ziua în care atât de mult şi-ar dori să fi murit cu ea. Aşa cum ea l-a învăţat, atunci când o cunoscuse, că viaţa merită trăită în doi, să îl înveţe şi acum că moartea se trăieşte tot în doi. Era atât de timid când a cunoscut-o, i-a luat mai mult de o lună să-i vorbească, s-a bâlbâit, cu siguranţă a roşit, chiar dacă ea a susţinut contrariul, a privit în pământ, deşi îi plăcea atât de mult s-o privească. Primul lucru pe care l-a spus a fost c-o iubeşte. A vrut să-i spună altceva, orice altceva, dar astea au fost singurele cuvinte pe care le-a putut spune. Ea nu i-a mai vorbit câteva săptămâni de atunci, până când a apărut în faţa lui, cu gesturile lui timide, cu roşeaţa lui în obraji, cu privirea lui în pământ (cu dorinţa lui de a-şi ridica privirea), cu cele două cuvintele ale lui pe buze. Te iubesc. Obişnuiau să se întâlnească pe ascuns, el fiind cu patru ani mai mare decât ea, ea fiind cu patru ani mai mică decât el. Se întâlneau pe ascuns, aveau locul lor, păstrat secret până astăzi. Primul lor secret. Primul lor sărut. Când ea a împlinit şaisprezece ani (el, douăzeci), el a plecat în armată. Nu şi-au scris, nu s-au văzut în tot acel timp (secunde-minute-ore-zile-săptămâni-luni goale), nu ştiau nimic unul de celălalt, ea, dacă el mai trăieşte, el, dacă ea îl mai iubeşte. Când s-a întors, ea se mutase. Tatăl ei murise şi mama ei nu-şi mai permitea să ţină o casă atât de mare de una singură. A căutat-o atât de mult, fără să înţeleagă că ea îl căuta la fel de mult. În fiecare zi în care el cutreiera satul şi pe cele vecine în căutarea ei, ea părăsea casa mică în care s-a mutat pentru a-l căuta pe el. Stătea şi privea casa lui, vacile (imaginându-şi că le mulge şi el aprinde focul între timp), calul (imaginându-l întocându-se cu lemne de foc şi imaginându-se aşteptându-l cu ceai cald), veranda (îmaginând copii fugind pe ea şi făcând gălăgie) şi, fără să-şi dea seama, pe el (imaginându-l). A revenit în fiecare zi, nemâncată, nebăută, neodihnită, a revenit aşteptându-l să iasă. El pleca în fiecare dimineaţă în căutarea ei, imaginându-şi casa mică în care stă cu mama ei, imaginând-o ieşind din fiecare casă mică pe care o vedea, văzând-o în fiecare fată pe care n-o vedea. Săptămâni bune (minute-ore-zile-săptămâni pline) s-au căutat unul pe celălalt, găsindu-se în fiecare zi, în fiecare imagine pe care fiecare o păstra cu atâta drag. Când s-au găsit cu adevărat, s-au căsătorit, s-au cunoscut şi, în cele din urmă, şi-au împlinit visele care ardeau mocnit în ei. Ea a muls vacile dimineaţa în timp ce el a aprins focul, ea l-a aşteptat cu ceai cald atunci când el s-a întors din pădure cu lemne de foc, ea i-a dăruit copii care să alerge pe verandă şi să facă gălăgie, el o aştepta în fiecare dimineaţă să se întoarcă de la magazin şi să felieze pâinea, el şi-o imagina în continuare la fel de tânără ieşind din fiecare casă mică pe care o vedea, el o vedea în fiecare fată.
în aşteptare #3

1 Responses to în aşteptare #2

  1. dacian spune:
  2. copilule, mi-a placut

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget