în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

cimitir

Scris de răzvan cîmpean vineri, ianuarie 07, 2011

Mi-a ajuns.

Mi-am spus că dacă te sinucizi n-o să mi-o iert niciodată. Nu o să-mi iert îndrăzneala de a fi
egoist.
rău intenţionat.
plecat. 
Nu suport să te mai văd atunci când închid ochii, să-ţi văd oasele, să le arunc şi ele să vină înapoi. De ce insişti? De ce insist eu? De ce nu le-am îngropat în cimitirul liniştii mele, iarna? Îţi aminteşti, dar nu, aşa nu se mai poate! Te-am blestemat? Am făcut greşeli capitale, am săvârşit păcatul acela? Acela din care nu ştim să ieşim, acela care ne e bumerang şi căruia îi suntem aşijderea. Şi spun noi ca şi cum asta ar mai însemna ceva mai mult decât o pacoste constantă în ritualul nostru neonorant. Eşti pietre şi am înţeles asta, eşti lacrima care o şterge pe precedenta, pentru orice ar însemna şi asta. Nu-mi reproşa că nu te cunosc, nu face
din mine o fantomă mai mult decât sunt.
Urăsc, da, U-R-Ă-S-C, poţi nota,
să simt asta şi să simt şi pentru tine.
să înţelegi atât de puţin.
să mă consum cu miasma ta mai mult decât să mă obişnuiesc cu ea.
să mă sufoci în loc să-mi sufoci durerea.
să te ştiu aşa şi să-mi fac griji pentru tine.
duritatea mea aparentă, în care se ascund atâtea stări contradictorii.
Mi-ar fi bine dacă pur şi simplu (nimic-simplu şi nimic-pur) aş uita de tine. Aş uita forma oaselor tale, aş uita cum le simt când le îmbrăţişez, aş uita totul până aş uita că am uitat de tine şi, atunci, cine eşti? Eşti cine am învăţat eu cândva că eşti? Eşti? Uitarea îmi pare corectă, atât cât poate un cântat fals să fie de corect.



2 comentarii

  1. hain spune:
  2. ma asteptam la altceva..dar m-ai surprins placut .

     
  3. după multă vreme, ţi-am intrat azi pe blog.
    am şi uitat că-mi făcea plăcere să te citesc.
    un an bun, dan!

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget