în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

luminiţa cristina: scrisoarea

Scris de Crăciunul joi, decembrie 16, 2010

Prizonieră între două stări de spirit contrare, priveşte cu neîncredere la fulgii ce se aştern liniştiţi pe pervaz, purtând în albul lor strălucitor veste de pace şi sărbătoare. Îi este teamă să se întoarcă, ar vrea şi nu ar vrea să mai rămână, ar vrea, măcar, să poată reveni mai devreme aici, unde se simte, cel puţin, mai confortabil din punct de vedere sufletesc. De acasă o leagă legea sângelui, de lume legea sentimentului. Prin întunericul de afară dansează deja vesele luminile din instalaţiile de Crăciun, ca nişte clipociri de amintiri răzleţe şi dureroase.
Încearcă să îşi aducă aminte de vremurile în care casa în care a crescut semăna mai mult cu o casă şi mai puţin cu un hotel ostil şi aglomerat. Încearcă să îşi amintească de zilele în care, ignorând înfăţişarea mediatizată a lui Moş Crăciun, îşi închipuia că acesta este un spirit dumnezeiesc cu puteri supranaturale, căruia un an întreg de năzbâtii îi era destul de indiferent, având în vedere că accepta să primească scrisori doar în seara de Ajun. Îi scria neliniştită şi puţin îndoielnică, şi totuşi nu îşi punea prea multe întrebări cu privire la modalitatea în care Moşul reuşea să găsească scrisoarea legată frumos cu fundă, aşezată cu grijă lângă fereastră, în spatele pomului împodobit, păzită pe ascuns până târziu în noapte şi totuşi, declarată dispărută a doua zi.
Probabil avea o imaginaţie prea bogată pe atunci, îşi închipuia cum cadourile mult dorite se materializau din neant, trecând mai întâi printr-un nor de sclipici, exact la fel cum uneori mai vedea pe la televizor, prin filmele pentru copii. Cu toate acestea, niciodată nu a primit ce a cerut. Adevărul e că nici nu se aştepta vreodată să primească exact ceea ce cerea, şi totuşi nimeni nu s-a obosit să îi explice de ce se întâmpla acest lucru, era nevoită să înghită an de an scuza legată de memoria scurtă a Moşului lunatic sau timpul şi mai scurt avut la dispoziţie de către acesta pentru a face rost de cadourile tuturor copiilor, de parcă în restul anului boşorogul ăsta era un fel de urs care hiberna fără să audă, fără să vadă, fără să se gândească deloc
la copiii săraci pe care avea să îi dezamăgească prin propria sărăcie. Până şi rostul scrisorilor îi devenise confuz, dar continua să-i scrie, în fiecare an, şi poate tocmai de aceea, atunci când grijile premature se infiltrară pe nesimţite şi neştiute în copilăria ei, a crezut de cuviinţă că ar fi cazul să devină mai spirituală, să îi ceară Moşului în haine presupus roşii mai multă linişte, mai multă pace, cu mai puţine necazuri, certuri şi neîncrederi.
Nu avea să primească, însă, decât o şi mai mare dezamăgire, odată cu surprinderea adevăratului destinatar al scrisorilor infantile în persoana mamei ei care, probabil obosită, gândindu-se că exista o posibilitate foarte mare ca a doua zi să se trezească în urma copiilor, s-a gândit să scape de o grijă, şi a deschis, pe jumătate somnoroasă, pe jumătate mândră de inocenţa fetei, scrisoarea cu pricina pregătită pentru acea seară. Scrisese o poezie, o poezie lungă, simplă şi naivă. „De ce-mi citeşti scrisoarea?” a întrebat cu glas supărat fetiţa ieşind de după perdea, „e confidenţială, e pentru Moşul, tu nu vezi ce scrie pe ea?!”. Intrigată, i-a smuls-o din mână mamei şi a aranjat-o, sub privirile dezamăgite şi nu prea înţelepte ale acesteia, din nou pe pervaz. A doua zi avea să o găsească din nou acolo, dureros de neatinsă, de nedorită, de intactă. A desfăcut-o cu mâini tremurânde, nu vroia să înceteze să mai creadă în Moş Crăciun, dacă fusese doar o coincidenţă şi mama s-a întâmplat să vrea să îi citească corespondenţa chiar în acea seară când Moşul fusese prea ocupat să mai ajungă să îi preia scrisoarea?! A rupt foaia în bucăţele cât mai mici, pe care le-a azvârlit ciudat de senină în sobă. Nu i-a mai scris Moşului niciodată, de atunci.
În dimineaţa aceea s-a transformat într-un robot. Un robot fără sentimente ce avea să îi înveţe la rândul său, pe copii săi, despre Dumnezeu şi despre Moş Crăciun. Care avea să şterpelească, la rândul său, în noaptea de Ajun, scrisorile copiilor de pe pervaz, înlocuindu-le cu cadouri, ignorând corespondenţa acestora cu dorinţele micuţilor. Chiar aşa va fi? Deocamdată e iarnă, e frig şi se apropie vacanţa. Poate n-ar fi o idee rea să îi scrie din nou Moşului imponderabil şi anul acesta, chiar dacă rândurile lipsite de cuprins şi de dorinţe nu vor fi devorate decât de flăcările lemnului de nuc…

2 comentarii

  1. Anonim spune:
  2. superb...imi place modul in care scrii

     
  3. Luminiţa spune:
  4. hehe, am un admirator anonim! :)

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget