în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

cu încetinitorul

Scris de răzvan cîmpean luni, decembrie 27, 2010

uşa scârţâia atunci când se deschidea şi închidea. mai ales când se deschidea. scârţâia şi dădea la o parte zăpada din prag. scârţâia şi scârţâitul ei acoperea pentru o clipă sunetul instalaţiei aruncată alandala pe bradul din faţa casei. 
copilele ar fi trebuit să fie în pat, să doarmă şi, dormind, să-l aştepte pe Moş Crăciun. erau afară, adunau aşchii de pe jos, făceau uşa să scârţâie continuu de la fuga lor afarăînăuntruafară, adunau aşchii pentru a ţine focul aprins, chiar dacă, în scârţâitul uşii, făceau mai mult frig decât ar putea să acopere aşchiile adunate de pe jos. cea mai mare e suficient de mare încât să înţeleagă că nu, n-o să se întâmple nici anul ăsta, aşa cum nu s-a întâmplat nici anul trecut, nici acum doi ani, nici... aveau să fie ele, câinele care n-a mai mâncat de două zile, uşa care scârţâie şi instalaţia care sună stricat pe bradul de afară.
vecinii care treceau pe lângă le vedeau atât cât vezi ceva ce nu te interesează, nu-i al tău sau nu are un nume. lucrulunu, lucruldoi. tremurau sub plapuma grea, tremurau la câteva ore după ce focul s-a stins, vântul bătea în fereastra acoperită cu un sac de rafie şi altul de plastic, se întunecase puternic, ninsoarea încetase. era trecut bine de miezul nopţii, copilele se uitau una la cealaltă neînţelegând exact ce se întâmplă. care dintre ele s-a lăsat pe picioarele celeilalte, de nu le mai simt. care se lasă pe tot trupul, încet
în sus, trecând de brâu, ajungând în braţe, degete şi tot mai sus. urcau una pe cealaltă aşa cum te urci pe un tobogan prea înalt, cu teama de a cădea. vântul purta uşa într-o parte şi alta, afarăînăuntruafară. când şi-au închis ochii, instalaţia cânta la fel de sacadat ca înainte, lumina bradul şi zăpada când în roşualbastruverde, când în galbenverderoşu, verdealbastrugalben. a continuat să lumineze şi să sune câteva zile până când vecinii au oprit-o.

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget