în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

bogdan căpăţînă: poveste de crăciun

Scris de Crăciunul joi, decembrie 16, 2010

Era pentru a nu ştiu câta lună din an în care dimineaţa îl surprindea pe Cristi în aceleaşi haine uzate. Tricoul îi era tot negru, şifonat, îndeajuns de larg încât să ascundă orice urmă a corpului său scheletic. Încă o dată îşi purta adidaşii gri, uitând că ei sunt singura pereche în care se udă la picioare. Şi ca până şi vremea să îi fie potrivnică, o iarnă umedă răsturna peste el o burniţă ce se răsfira până către bălţile de pe asfalt. De fiecare dată când păşea pragul clădirii o auzea pe doamna grasă din spatele recepţiei văicărindu-se: ”Măi băiatule, tu chiar nu îţi dai seama că a venit iarna? Tot aşa ai de gând să o ţii? Dacă n-o să te aud eu iar strănutând pe aici...” Cristi şi-a dat ochii peste cap şi a continuat să se îndrepte din ce în ce mai grăbit în biroul în care trebuia să se afle de o bucată destul de bună de vreme. După ce uşa s-a izbit frenetic de perete, în faţa lui Cristi se dezvăluia o mult prea familiară cameră inundată de hârtii, cutii, dosare, toate împrăştiate într-un vârtej al căutării ce îl împingeau în fiecare zi în acelaşi loc. Uşa s-a închis, iar primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a mai desena încă un punct pe tabloul vechi cu pisici ce atârna strâmb pe perete. Al 289-lea punct. Acum 289 zile intrase pentru prima oară în această cameră strâmtă, locul în care şi-a început căutarea. Locul în care un detectiv murise de infarct în timp ce îşi desfăşura munca de cercetare. Nici el nu îşi mai amintea ziua în care a ajung acolo. Un lucru îl ştia sigur: trebuia să caute. Ajunul Crăciunului marca ultima zi în care Cristi va mai putea căuta, pur şi simplu simţea că e ultima zi în care mai putea să lupte pentru împlinirea visului său. Se gândea cu groază că va petrece ultimele ore în camera uitată de la bibliotecă şi nu va mai putea printre sutele de articole, rapoarte, recensământuri ale populaţiei. Cristi era pierdut. Era pierdut fără Mădălina, cea cu care hotărâse să îşi împartă viaţă, lacrimile, zâmbetele acum doi ani. De 289 de zile era pierdut. Pentru el parcă ar fi trecut 289
de ani. Zilele i s-au ţesut departe de ea, departe de omul care a dispărut fără urmă, fără motiv, fără explicaţie. Pur şi simplu s-a trezit într-un apartament pustiu, lipsit de orice urmă de căldură. În tot acest timp a trăit cu un singur scop, acela de a îşi petrece Crăciunul în braţele ei, să îi mai simtă încă o dată inima bătându-i lângă a lui, la fel cum se întâmpla şi anul trecut la poalele bradului lângă care au cântat împreună atâtea colinde printre aburii a două căni de ciocolată caldă. Acum încerca pentru ultima oară să se piardă prin hârtii, cuvinte şi monitorul calculatorului plin de baze de date şi informaţii de la detectivul decedat. Nimic. Nu ştia de unde să înceapă. În fiecare zi începea fără a sfârşi aşa cum îşi dorea. Atâtea zile în care a cotrobăit prin toate aceste informaţii şi prin întreg oraşul, în speranţa că se va ciocni accidental pe stradă cu fata care obişnuia să îi făcă fiecare zi o sărbătoare. Ca în niciun alt moment, simţea cum cu fiecare minut picioarele i se înmuiau din ce în ce mai mult iar întreg universul descria cercuri ameţitoare în jurul lui. În timp ce îşi freca fruntea în speranţa unei idei salvatoare, printre picăturile ploii iernatice de afară i s-a părut că o zăreşte prin sticla geamului în timp ce îl aştepta la semafor. Se aprinsese culoarea verde, făptura văzută ca prin ceaţă nu traversa. Cel care a traversat a fost Cristi, întreaga grămadă de hârtii, în 2 secunde fiind lipită de geamul camerei. O privea şi nu îi venea să creadă. A deschis geamul în grabă şi a început să îi strige numele din toţi rărunchii. Mădălina. Fata de la semafor nu reacţiona în niciun fel. Cu cât se uita mai mult la ea cu cât i se părea că trupul acesteia i se transformă în aburi reci. Inima îi era cât un purice în timp ce îşi apleca din ce în ce mai mult corpul peste pervaz în iluzia unei apropieri faţă de făptura din ceaţă. Ameţeala i se intensifica iar capul îl durea ca şi cum ar fi fost gata să plesnească din clipă în clipă. Doar o secundă de neatenţie i-a mai trebuit pentru a se prăbuşi către asfaltul umed şi neprimitor. Impactul cu cimentul i-a trecut corpul printr-un tremur puternic, urmat de teleportarea în cu totul alt univers. Primul lucru care i s-a aşternut în faţa ochilor a fost o fereastră largă care ţinea prizonieră în afara ei o ninosare de toată frumuseţea. Nu înţelegea ce se întâmplă. Dintr-o dată s-a trezit acaparat de o îmbrăţişare srânsă căreia îi ţinea isonul un hohot de plâns. Mădălina abia îşi putea stăpâni lacrimile. ”Ai fost în comă timp de 289 zile. Doctorii spuneau că nu o să îţi mai revii niciodată. E cea mai fericită zi din viaţa mea.” Tânărul nu a putut să îi răspundă decât cu o îmbrăţişare stângace şi anemică dar în care se simţea atâta iubire. ”Cristi, ştii ce zi e azi? E Crăciunul!”

3 comentarii

  1. tatiana spune:
  2. foarte frumos! la final m-a trecut un usor fior...felicitari :D Sarbatori fericite!:)

     
  3. ionutz spune:
  4. fumos,felicitari...

     
  5. Vasile Cretu spune:
  6. Un sfirsit cu totul neasteptat! Mi se chircise inima cind se prabusea peste pervazul ferestrei, crezind ca il asteapta moartea, cind colo, revenea la viata, si nu oricum, ci in bratele iubitei lui, Madalina !

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget