în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

anghel mihaela mirela: renaştere, de crăciun

Scris de Crăciunul joi, decembrie 16, 2010

Povestea asta, dragi copii, a fost scrisă pentru fiecare dintre voi.
Pentru fiecare suflet proaspăt, vesel, pentru fiecare râs curat şi jucăuş, pentru fiecare privire, pentru fiecare pereche de ochi ce priveşte uimită cu veselie şi curaj de basm, pentru fiecare mică inimă ce pulseaza iubire, dăruire, pasiune pentru viată şi oameni.
Povestea asta, a fost aşternută pe hârtie în urmă cu multă vreme, într-un mic sat românesc de munte.
Era decembrie, şi dacă era decembrie, era muntele imbrăcat de sărbătoare, într-un alb imaculat, nesfârşit, rece, ce aducea atât de multă lumina ochilor, încat odata ajuns în casă, te izbeai de lemnul tare al uşilor, şi râdeai.
Crengile brazilor erau acum înclinate adânc spre pămant din cauza greutăţii zăpezii, iar satul întreg, li se asemăna, gemând parcă sub greutatea albă; daca nu era fumul ce ieşea din hornuri, prezent în peisaj, ai fi crezut că satul doarme, şi că priveşti un tablou din acele case mari, ale familiilor alese. Numai el, oferea mişcare şi viaţă liniştită, ce-I drept, peisajului. Asta pâna când îndrazneai să o iei în sus, pe lânga şcoală, căci cum îi zăreai acoperişul împodobit in margini cu imenşi ţurţuri, auzeai râsete, chiote, trosnituri de
lemn şi sănii. Iar după brazi, vedeai cum tot dealul e impodobit de copii, ce semănau cu toţii cu mici luminiţe, ori cu clopoţei colorati ce se rostogoleau care mai de care mai grozav. Unii mai plângeau, lovindu-se tare, dar văzând pe altii cum râd, uitau de lacrimi, chiuiau, şi fugeau impiedicandu-se din nou la săniuş.
Numai un baietel, de vreo 7 ani, cu buzele roşii, cu păr blond şi umed, statea plângând singur, sub cel mai falnic brad. Parca ar fi căutat protecţie, nimeni nu văzuse că plânge, nimeni nu îi observase lipsa.La acest gând, începu a plânge şi mai tare, de se zguduia inima-n tine, nu alta.
Puiul ăsta mic, care se oprise din zbor să plânga, se numea Ion, era unul din cei doi fii ai Mariei şi ai lui Gheorghe. Una din cele mai tinere familii stabilite în sat, dar printre cele mai sărace. Deşi munceau din zorii zilei pâna seara, nu reuşeau a agonisii cine ştie ce avere, duceau o viaţă destul de grea.
-Ioaaaaaaaneee !! ..se auzi un glas din depărtare. Era fratele lui Ion, mai mare decât el cu doi ani, dar pe el parcă-l maturizase viaţa prea devreme.
-Ioaaaaaaaneeee ! În zadar striga, fratele nu răspundea, deci plecă degrabă sa-l caute. Curând, îl găsi. Tot sub brad stătea, şi plângea tot atat de tare, ca mai devreme.
Mogâldeaţa cu ochi albaştrii şi buzele schimonosite grozav de atâta plans, parca se sperie când văzu că cineva a venit la el.
-Ce-ai păţit mă? Hai, vino încoace şi spune-mi care din ei te-a supărat, că acum ma duc şi-l pocesc!
Ion, dădu supus explicaţia, abia reuşind a se smulge din plans.
-Nu m-a suparat nimeni. M-am jucat. Când am plecat dimineaţă, mama a zis să am grijă cum imi agăţ hainele, că altele nu mai am, şi că o să rămân doar într-o pereche de pantaloni. …Apoi îi arătă pantalonii rupţi în genunchi. Aveau o gaură cam de o palma, o palma de om zdravăn.
-Oof! Pentru asta plângi aşa tare? Lasă, ne-om descurca noi, nu te lasă pe tine mama dezbrăcat. Spera că dacă ai grijă, strange mai multa lână si termină de facut plapuma. Dar poate îi coasem, şi scăpam de necaz.
Micul pui, se simţea acum protejat; Mergea spre casă, sub ocrotirea braţului fratelui mai mare, Mihai, cântând uşor cine ştie ce imn al copilăriei.
Apropiindu-se de casă, Maria îi aştepta veselă in poartă…purta o fustă verde închis lungă, iar peste cămaşa de bumbac un ilic grozav de gros, strâns pe corpul tânăr şi tremurând. Ochii verzi îi străluceau şi-I lăcrimau la vederea copiilor.
-Hai dragii mei, hai ! Azi avem mămăligă cu unt, şi v-a adus tata bomboane de cacao, de la oraş!
Numai că tare se sperie Maria, când Ion, a început a plânge de răsuna curtea, arătând cu teama pantalonii rupţi. Începu şi ea a plânge strângând pe fiul cel mic în braţe, împăcându-l;
-Lasă dragul mamei, îţi fac alţii. Şi îl sărută usor pe păr, netezindu-I firele pe creştet. Însă sufletul îi era amar, îndurerat, îşi dorea să poată scutii pe cei doi copii de astfel de neplaceri ale vieţii, de uriaşa grija a banilor, a traiului, ce se răsfrânsese şi asupra lor.
……………………………………………………………………………………………………………
De la această întâmplare, să tot fie vreo 4-5 zile. Era acum Ajunul Crăciunului, familia Mariei parcă înflorise, reuşiseră a creşte un porc şi a-l sacrifica, asigurând astfel câteva luni din an, cu mai puţine griji. Gheorghe era acum alături de tânăra soţie, ajutând-o la pregatiri, sărutând-o cu dragoste şi făcând să răsune casa, de vocea ei caldă. O convinsese a cânta colinde. Din cuptor, scoteau pâini, cozonaci rumeni, şi mai apoi, au început toţi patru a împodobii un mic brad.
-Tati, Moş Crăciun sper că vine şi anul ăsta. Vine, nu-I aşa?
-Da, Ionuţ, vine. Tare îţi mai plac cadourile!
-Vreau să îmi aduca ce vrea el. Nu ştiu înca să scriu, dar la anul, poate îmi aduce ce îl rog; Daca pot, am să-I las şi lui un cadou. Poate nu primeşte prea multe, şi merită.
-Hmm…atunci merg să-I scriu eu! Spuse Mihai şi fugi râzând.
După câteva minute, scrisoarea era gata. Am sa vă dezvalui ce dorinţa avea Mihai, de Crăciun:

Dragă Moş Crăciun,
Numele meu este Mihai, cred ca mă cunoşti totuşi. De Crăciun, toţi oamenii primesc o nouă şansă de a trăii, de a fi mai buni, ori de a se bucura.
La noi in sat, Crăciunul este considerat şi, ca sărbatoare a renaşterii. Diseara, copii merg să colinde întreg satul, să aline oamenii singuri şi să se bucure împreună.
Toţi copii spun ca le împlineşti dorinţele.
Dorinţa mea de Crăciun, este să ma faci mare. Vreau să ma faci mare pentru ca nu mai resist văzandu-mi mama plângând din cauza neajunsurilor. Vreau sa ajut. Vreau ca tata sa munceasca pământurile noastre, iar eu să le muncesc pe ale altora. Aşa vom face mai multe roade, bani, şi când işi mai rupe Ionuţ pantaloni, să pot să-I ofer altii noi.
Dacă mă faci mare, voi putea lupta pentru o viaţă mai uşoara. O să am putere.

Mulţumesc,
Mihai

Noaptea s-a lăsat, a şi trecut, iar Crăciunul a sosit. Ningeau fulgi uriaşi, care parcă miroseau a scorţişoară şi portocale. Ori a cozonac fierbinte. Ori … a ceai de tei şi miere. Cui îi păsa, când plutea atât de multă fericire în aer, odată cu mirosul? Iisus S-a născut! Colindele răsunau cald printre fumul ce ieşea pe hornuri, clopoţei, sănii, căţei lătrând, covrigi trosnind între dinţi albi de copil…
În casa familiei celor doi copii, Mihai si Ion, cel din urmă se trezi primul. Desculţ şi în pijama largă de bumbac, alerga până sub brad, unde găsi cadoul său, într-un coşuleţ de nuiele. Primise un soldăţel din lemn şi o numărătoare colorată. Chiuia de fericire, săruta cadoul, îl arăta la pisici si câinelui ailb, pe care doar nasul roz ca de ren, îl mai ivea din zăpadă.
Toată zarva provocată de Ion, îl trezi pe Mihai. Stătea întins, cu ochii închişi. Îşi pipăia corpul. Nu simţea decât acelaşi pântec mic, aceleaşi mâini subţiri si fine. Nu crescuse.
A fost nevoie să fie luat din pat de mama sa, spre a vedea cadoul de la Moş Craciun.
Într-un pachet mare, împachetat cu hârtie roşie, decoperii 5 cărţi. De matematica, Literatură şi alte ştiinţe, plus o enciclopedie. Sub ele, găsi un bileţel tot roşu, cu scris negru, destul de mare, uşor aplecat spre dreapta, cu fine bucle jucauşe.
Mihai,
Copilăria ta nu trebuie să se piardă. Vei deschide aceste cărţi, iar ele te vor ajuta să creşti. Mai tarziu, datorita lor, vei putea avea o viaţa mai uşoara, mama ta va fi mândra de tine, fratele tău îţi va urma exemplul spre a învăţa carte. Tu, vei trăii fără greutăţi şi vei putea ajuta pe cei nevoiaşi.
Crăciun fericit!
Cu drag, Moş Crăciun

……………………………………………………………………………………………………………
Mihai se trezi din vis parcă, dezmeticit, întinse fetiţei cărţile, banii şi zâmbetul lui. Se asigurase că împarte darul primit, în urmă cu mulţi ani, în micul sat de munte, cu toţi cei care erau acum în situaţia lui. El primise de Crăciun o nouă şansă, speranţă şi alinare. Mergea acum spre casă, unde tânăra lui soţie îl aştepta. Avea o casa mare, albă. Era îmbrăcat în palton negru, de stofă nobilă. Avusese grijă ca părinţii lui să ducă o viaţă liniştită.Urmau să sosească şi ei la masa de Crăciun.
Brusc, fu lovit brutal în spate de un bulgăre. Era Ion. Fugea spre el, râzând, cu braţele pline de cutii colorate, cu fruntea descreţită si ochii înlăcrimaţi, de bucurie de astă dată.
Crăciun fericit !

1 Responses to anghel mihaela mirela: renaştere, de crăciun

  1. Anonim spune:
  2. Am sa i-o citesc fiicei mele !

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget