în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

acasă, la numărul 9

Scris de răzvan cîmpean sâmbătă, decembrie 11, 2010

Ninge. A observat că ninge din momentul în care au lăsat-o să stea lângă geam. Îi place să stea lângă geam, pentru că, în căldura caloriferului, îşi aminteşte de copilărie. Întotdeauna îşi aminteşte de Copilărie. Marea ei Copilărie, vremea când, întorcându-se de la muncă, tatăl îi aducea ceva dulce. Când mama îl îmbrăţişa atunci când se întorcea de la muncă. Vremea când lucrurile nu aveau neapărat nevoie de o explicaţie.
Alexandra. Spune că singurul loc unde-ar mai putea locui acum e aici, chiar dacă a încercat de câteva ori să fugă. Îi place că i se dă de mâncare, că lumea îi spune pe nume, că primeşte, atunci când nu încearcă să fugă, porţie dublă din desert. De aceea crede că desertul ar trebui să fie întotdeauna în porţie dublă.
Ştie că mai sunt doar câteva zile şi că va trebui să se întoarcă acasă. Când se gândeşte la acasă îşi dă seama că fără tată nu mai are aşa ceva. L-a pierdut aşa cum pierzi cheia de la gât sau mărunţişul din buzunar. Printre degete. Într-o joi, blestemată fie joia!, s-a întors de la muncă şi şi-a găsit nevasta cu un alt bărbat. Alexandra era încă la şcoală. Când a ajuns şi ea acasă, şi-a găsit mama întinsă pe covor, bătută, aproape
fără suflare şi pe tatăl într-un colţ al camerei. N-a stat prea mult pe gânduri, a luat un cuţit şi l-a înjunghiat. L-a înjunghiat aşa cum ai înjunghia un animal la care niciodată n-ai ţinut.
Mama ei a închis-o de atunci aici, zicând că întotdeauna i-a părut că nu-i normală, dar nici chiar aşa, să-şi omoare tatăl dintr-un fleac. A spus asta după vreo două săptămâni, când, în sfârşit, a putut vorbi. Asta e noua casă a Alexandrei. Locul în care se simte cel mai bine şi în siguranţă atunci când plouă. Dar acum ninge. Ninge şi timpul rămas până să se despartă de tot ce ştie al ei se scurge aşa cum fulgii par bucăţi de săpun tras pe răzătoare. Răzătoare în formă de steluţe mici, diferite, perfecte. Numără secundele în fulgii pe care apucă să-i vadă. Secunda patruzecişinouă mai-mare-topită-mai-greu. Nu vrea s-o vadă pe maică-sa, e nefericită când se gândeşte la ea, de ce s-o ia de aici după ce i-a oferit un loc numai pentru ea? Secunda osutătreisprezece mică-de-tot-şi-purtată-de-vânt. O necăjeşte gândul că iar n-o s-o privească în ochi şi că n-o să-i spună pe nume. Dar, mai mult decât orice, că, deşi nu va încerca să fugă, nu va primi porţie dublă de desert. Pentru că, Secunda osutăopzecişinouă aşezată-pe-bordura-troturarului, nu va exista desert. Va fi rece în camera ei, o cameră rece şi goală, pereţi murdari cu sânge şi o beteală aruncată ironic pe jos. Va ninge şi nu va putea privi afară, va cânta colinde în şoaptă, întotdeauna le-a cântat aşa. Secunda treisutecincizecişipatrudemiidouăsutecincizecişiceva aşezată-pe-nasul-mamei-fără-să-se-topească.

1 Responses to acasă, la numărul 9

  1. Anonim spune:
  2. Claustrofoba dorinta de a ramane intre universuri cu sange albastru,miros de iarna si stele neperechi..

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget