în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

zece. imediat zece. #2

Scris de răzvan cîmpean marți, octombrie 12, 2010

E ca şi cum, după momentul mutării, am avut două existenţe. S-au rupt atât de repede una de cealaltă, încât multă vreme am avut impresia că am rămas prins la mijloc. Neaparţinând unuia dintre lumi, blocat undeva între dragul care mă lega de cea veche şi nevoia de acomodare în cea nouă. Eram entuziasmat de o lampă cumpărată de mama cu câteva săptămâni înainte.
Mult timp mi-am amintit că totul s-a petrecut pe 13, poate şi din superstiţia că, fiind aşa, nu exista nici o îndoială că lucrurile aveau să meargă prost. Lăsasem în urmă o cameră largă, vopsită în roz, cu balconul tricolor aferent, de unde iarna priveam brazii împodobiţi din apartamentele vecinilor, pentru o încăpere mică, joasă, întunecoasă şi rece unde mirosea puternic a ceva ce şi astăzi mă înfioară, deşi niciodată n-am înţeles exact ce era. O combinaţie de mucegai, mizerie, haine arse şi parfum ieftin. De pe geamul mic al încăperii vedeam casa din spate, la fel de abandonată ca şi
mine. Nimeni nu trăia în ea şi arăta ca şi cum nimeni n-ar fi trăit vreodată. Părăsită pentru că era mică, urâtă şi diferită.
13 (14) a fost o zi care, pe parcursul anilor, a căpătat o suită de înţelesuri care o încarcă puternic cu simboluri reprezentative pentru tot ce-am trăit. M-am trezit mult mai devreme decât de obicei, în camera plină de cutii şi mobilier mutat. A fost o dimineaţă agitată care-mi aduce mult a începuturile de an şcolar. Importanţa pe care ţi-o acorzi pe moment. Curiozitatea şi, paradoxal, teama de schimbare. Mă văd din nou coborând scările şi întâlnind răzleţ vecini care-şi exprimau regretul că plecam, dar şi speranţa că, în sfârşit, o să fie bine. M-am întrebat mult timp la binele cui se refereau, dacă nu cumva politeţea lor ascundea uşurarea cuiva care tocmai a scăpat de cancer. În sfârşit o să fie bine!
Mi-a părut drumul mult mai scurt decât mi-a fost dat să-l cunosc în viitor. Stăteam ascuns sub prelata roşie a maşinii, având grijă de lampa nouă-veche pe care mama o cumpărase la mâna a doua. Drumul făcea ca, luând lucrurile noastre la mâna la care erau, ajunşi în Bonţida să transformăm totul la mâna a treia. A patra. A cincea. A şasea. Am coborât. Deşi mai văzusem o dată locul şi sărisem de pe scările de la intrare, aşa cum obişnuiam să fac în bloc, totul mi-a părut noi. Cărămizile cu găuri puternice, noi. Geamurile de la camera de sus, nou. Fundaţia care, într-un fel, era cam tot ce însemna această casă, nouă. Linoleumul din bucăţi de pe jos, nou. Mirosul halucinant care te lovea şi te transpunea forţat în altă lume, nou. Apa din cauza căreia am avut diaree o săptămână, nouă. Era nouă până şi lipsa tencuielii.
Înainte cu câteva zile (săptămâni?) să ne mutăm a murit aproape-vecina de vizavi. Câteva fete, ca nişte bocitoare care tocmai îşi reveneau, se rezemau de lemnul pe care fusese purtat sicriul şi priveau întreaga scenă aşa cum priveşti un film prost, iniţial curios, apoi plictisit şi, în cele din urmă, nervos că ţi-ai pierdut timpul cu el. Fraţii mai mari cărau mobilierul uneori exact aşa cum ai duce mortul la groapă. Asta nu le-a provocat fetelor nici o emoţie. Căscau. Ah, dulap dublu de haine cu două sertare, oare n-a mai fost scena asta?

1 Responses to zece. imediat zece. #2

  1. Ei, aici sunt cateva lucruri care imi plac: in primul rand saltul de pe vagul unui comentariu introspectiv (ruptura intre doua existente) pe concretul obiectului. E bine ca lampa e introdua abrupt - focalizeaza metonimic toata privirea si da un moment de fuga din ceea ce ar putea fi o continua lamentatie. "Responsabilitatea lampii", atentia focalizata pe un obiect nesemnificativ in timp ce se intampla un eveniment cu consecinte grave. Vedeti primul capitol din Anglia, Anglia! al lui Julian Barnes. Si da, bine plasate bocitoarele - as fi insistat mai mult aici. Oricum, mult mai bun decat celalat text.

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget