în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

destinatar închipuit: amalia şi remus #2

Scris de răzvan cîmpean joi, octombrie 14, 2010


Au trecut multe zile până şi-a făcut din nou curaj să înceapă să scrie. Aştepta ca nebunul un semn de la General, convins fiind că în el se află un răspuns, naiv fiind. Amalia, îşi spunea în timp ce căuta o hârtie pe care să-i scrie câteva rânduri înapoi lui Remus, domnul care le aştepta cu nerăbdare.

Dragul meu Remus,

Am citit cu multă răbdare şi plăcere scrisoarea ta, era întuneric deja afară când mi-am propus să o citesc, m-am gândit la ceaiul despre care mi-ai vorbit, sunt sigură că l-ai savurat şi tu atunci, undeva pe un fotoliu, cu volumul tău de poezii. Îţi mulţumesc pentru felul în care îmi scrii, pentru gest, pentru implicare. Remus, am ajuns să-ţi mulţumesc atât de mult încât să-mi pară mie apă de ploaie, dar o ploaie caldă, te asigur!
Mă simt obosită să vorbesc despre bătrâneţe, îmi pare că doar asta mai împart astăzi cu tine, aş împărţi atâtea, le meriţi, dar nu pot. Privirea mea nu mai e ce-a fost, dar am luat
şi eu câteva poezii să citesc. Am găsit pe raftul cu cărţi un volum de Vieru, am citit tot ce a scris şi dedicat mamei, era atât de liniştit şi frumos încât am plâns! Am plâns gândindu-mă la tinereţea mea, la tot ce am pierdut şi la amărăciunea asta care se instalează pe măsură ce îmbătrâneşti. Aud că se zice despre mine că am dat în mintea copiilor, cât mi-aş dori să fie adevărat, dar trebuie să-mi recunosc contrariul. Oare există ceva pe lumea asta, Remus, la care să tânjim mai mult decât la copilărie? Mi-am propus să nu mai vorbesc despre asta, uite că nu mă pot abţine!
Mi-am amintit săptămâna aceasta plăcerea pe care o aveam în trecut când găteam. Obişnuiam să gătesc tot felul de preparate şi o făceam pentru că de fiecare dată mă decupla de la viaţa agitată pe care am avut-o. Îmi plăcea să ajung acasă, în special toamna şi iarna, şi să coc o prăjitură sau să încerc un fel de mâncare pe care nu-l făcusem niciodată. La început, îmi sunam prietenele şi le rugam să mă ajute dacă era ceva ce nu înţelegeam. Azi nu mai sun pe nimeni şi nimeni nu mă sună. Am rămas singură, Remus. Simt uneori că te mai am doar pe tine şi-mi pare atât de rău că cel mai des simt că nici nu te am. Îmi propun de fiecare dată să nu devin depresivă, ştiu câte griji îţi faci pentru mine. Linişteşte-mă şi de data asta, dragul meu Remus,

Amalia 


1 Responses to destinatar închipuit: amalia şi remus #2

  1. O daaaa, exista foarte multe lucruri la care cineva poate tanji mai mult decat la copilarie: kurtos, un bilet de loterie providential, un parfum de Gautier, o anumita nuanta de albastru, o herghelie, un trup inaccesibil de fotomodel si in cele mai multe situatii, putina liniste.
    Prea multe lacrimi. Prea multe lacrimi si ploaie si variante de lucruri umede. Asa e "Amalia" in ansamblu?

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget