în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

mucegai şi umezeală

Scris de răzvan cîmpean duminică, septembrie 26, 2010

deşi n-a mai rămas nimic, doar mucegai şi umezeală
mi-ar fi plăcut să nu să fi rămas mai mult în urma-ţi să nu simt acest rece care mă învăluie să fie cald dar drumul e adesea atât de simplu încât tot ce ne rămâne de făcut e să-l complicăm pentru o existenţă care să lase loc doar de tristeţe tristeţe profundă copleşitoare plânsă şi mi-am imaginat că nu o să fie aşa mi-am imaginat aşa cum întotdeauna fac poveşti care nu au nici o legătură cu realitatea realităţi care nu au nici o legătură cu povestea rătăcirea asta a ta e poate doar un motiv în
plus de fugă de la esenţial aşa cum întotdeauna îl pierzi din vedere.
ironia sorţii face ca astăzi să-mi fiu captiv universului pe care cu atâta grijă l-am creat univers în care puteam jura că va rămâne cald dar ca într-un film ieftin totul se întoarce împotriva mea şi mă urmăreşte aşa cum eu obişnuiam să te urmăresc şi să născocesc idei banale despre lucruri oameni şi întâmplări aşijderea şi-aş vrea să urlu că nu-i bine dar e un film mut unde disperarea e evidentă doar pe chip chipul meu.
în mucegaiul şi umezeala ce-am rămas mă simt înconjurat de regrete şi văd cum îmi intră în piele în cuvinte şi în suflet amar e acum şi de-ar fi să vii cu căldură ar fi prea târziu nu mai e ziuă demult în noaptea ce suntem nu-s decât resentimente cât de naivi am fost să credem contrariul cât de naiv am crescut singur în umbra vorbelor tale în lumina stinsă a încrederii tale în ochii tăi şi-acum regretele-şi fac loc şi între noi un infinit ecou dar dacă? ce zdruncină din temelie construcţia umană care sunt.
cel mai înalt e regretul sentimentelor nu trăite ele îşi au farmecul ascuns sentimentele se pierd şi-mi pare atât de rău c-o să te uit şi-o să ajungi doar unul dintre cei care ar fi putut să fie un zâmbet greu de înţeles dar dacă? apare pe chip aşa cum un far îmi umple din când în când ochii cu lumină pe malul mării mele de nimic câte faruri am schimbat şi câte-oi mai schimba îţi înec lumina în mare şi mă scald dimineaţa în apa ta cu gust de mucegai.

2 comentarii

  1. Ade spune:
  2. ce frumos si profund...:)
    frumos blog, apropo.

     
  3. multumesc

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget