în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

biciclete albastre

Scris de răzvan cîmpean duminică, septembrie 12, 2010

Mă priveşte ca şi cum mă recunoaşte. Îmi place că în memoria ei aburită, pe străzile sinelui ei ploios pe unde s-au perindat atâţia oameni, pe unde s-au oprit şi apoi şi-au văzut de drum, mă găseşte Adamul Evei care a fost. Faţa ei zbârcită are forma unei lacrimi. Cu degetele tremurânde, cu venele evidente, cu unghiile roase şi colorate strident îşi şterge faţa de pe chip. Rămâne prăfuit surâzândă, cu imaginea mea încă pe retină, îi vine să-mi strige numele, să-l prefacă vrajă şi asta să o aducă la prezentul în care m-a cunoscut. Tânără, Eva s-ar aşeza lângă mine, m-ar lăsa să-i gust buzele şi-am face dragoste pe albastrul murdar al trenului, dar vraja ei are exact atât efect ca şi cremele antirid pe care le tot foloseşte de ani întregi. Bătrână, Eva mă priveşte cu nedumerirea
cuiva care tocmai şi-a pierdut minţile sau care se îndrăgosteşte pentru prima dată. Biciclete albastre.
Se plimbă nebună prin tren, dacă inima ei ar fi aerul din jur, cu toţii ne-am sufoca, aşezându-se pe fiecare loc, în căutarea memoriei pierdute. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Sus. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Jos. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Vagonul doi. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Nu. Ajunge aproape de mine. Nu. Nu. Nu. Nu. Se aşează. Mă priveşte direct în ochi, ochii ei tremură ca şi ochii unui copil care tocmai a spus o minciună. Sau ca ochii unei virgine care gustă pentru prima oară adevărata plăcere. Îşi lasă corpul uşor acum pe scaunul de lângă. Mâinile îi tremură în acelaşi ritm ca înainte şi în acelaşi ritm cu ochii. Tremuratul ei tremură în acelaşi ritm. Nu. Pe partea opusă, scaunul din stânga, ultima ei şansă. Se ridică greu, picioarele subţiri îi tremură şi mă priveşte deja cu genele tremurânde, mă atinge cu respiraţia tremurândă. Se aşează, îşi închide ochii. Aţi mâncat vreodată? Biciclete albastre. Nu.

2 comentarii

  1. şu spune:
  2. dragut

     
  3. Anonim spune:
  4. Sau ca ochii unei virgine care gustă pentru prima oară adevărata plăcere

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget