în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

bontida: primele emotii.

Scris de Dacian marți, august 24, 2010

unu
e un baiat in sat
Au trecut 10 ani de la momentul in care, din disperare financiara si exagerat de multa inconstienta, familia mea a decis ca e cazul sa schimbam peisajul, tot ceea ce stiam eu, copilaria mea, existenta de pana atunci trebuia sa se schimbe, am fost atat de naiv incat sa ma las entuziasmat peste masura de veste. S-a intamplat cu asa mult timp in urma ca totul pare astazi un vis, nu ma regasesc in intamplarile baiatului care voia cu orice pret sa-si demonstreze si sa dovedeasca lumii ca e cel mai bun, amintirile imi par derulate dintr-un film la care am asistat pasiv, ele imi spun ca am interactionat cu personaje pe care astazi le ignor voit, nu vad nicaieri prapastia de care sunt constient astazi. Perioada anterioara acestui moment decisiv in viata mea - cum altfel mi-as fi putut aminti o zi atat de banala? - m-a prins pe picior gresit. Nu stiu de ce, poate ceva insesizabil presimtea neplacerile si durerea care aveau sa vina, eram slabit, plangeam din nimic si asta tocmai la scoala, ceea ce mi-a stirbit parerea despre mine, eram ca o stafie, dar nu imi dadeam seama. In ultimele zile acolo, nu am mai mers la scoala, un incident minor, dar resimtit cu asa jena m-a impiedicat. Inca de pe atunci trebuia sa imi dau seama ce familie deconectata am.
Si a venit ziua cea mare. Ideea de a sta la tara, dupa cum presupun ca i s-ar intampla oricarui copil,
imi suradea; stiu ca apartamentul in care am crescut era gol, toate lucrurile fusesera duse in masina care le-a transportat pana aici, m-am uitat in urma, constient, mai mult sau mai putin, ca las totul in spatele meu. Imi amintesc ca era panza de paianjen pe peretele din camera mare. Ma jucam cu ecoul. Il regret foarte mult pe copilul acela. Astazi, stand aici si incercand sa scot fiecare inteles posibil din evenimentele anilor in care m-am maturizat, viata imi pare impartita in trei: e copilaria si frumusetea ei, traita in blocul gri pe care il tot visez recent, perioada de aici, din Bontida, cand am incercat sa imi fac prieteni si sa ma adaptez unui sat blestemat, si prezentul. Cele trei sunt despartite prin grilaje, se poate vedea dincolo, dar nimic nu le leaga. Nu as putea sa explic nimanui acest sentiment. Eram in masina cu pricina, drumul mi-a parut scurt, mama facuse mancare, pentru ca, ajunsi acolo, i-ar fi fost greu sa gateasca in primele zile. Deja stiam din mare cum arata casa in care urma sa locuim: o camera destul de mare, ridicata din caramida groasa si cu gauri - nu stiu cum se numesc - imense, fundatia, care adapostea trei incaperi cu igrasie si nemaipomenit de putina lumina, una din ele, desi astazi e beci, a tinut pentru cateva zile (de fapt, cativa ani) drept camera pentru mine si razvan, o alta pentru mama, iar cealalta, pentru ca avea doar pamant jos, a fost folosita pentru a depozita tot felul de lucruri.
A fost o zi incredibil de calduroasa, masina a plecat repede, sau asa retin, erau doua fete peste drum, am inchis portile si ele, cumva ofensate, cumva din gluma: suntem oameni cilivizati. Nimerisem bine, puteam ajunge intr-un loc in care oamenii nu isi vopseau pe buze bunul simt, ca aici. Un vecin, Horatiu, s-a infiltrat repede intre noi. Am plans iar, imi era rusine de fratii mei, am fugit in beci, ba nu, in casa, nu-i spuneam beci pe atunci, am plans. Venise cineva sa ma consoleze, dar eu nu mai eram deja acelasi. La scurt timp dupa, cand s-a lasat linistea, pe cand lumea se rarise deja, am plecat prima data la magazin. Si am mers linistit, faceam ceea ce astazi refuz categoric, oamenii imi pareau asa de bunici, in felul lor batranesc si cu imbracamintea respectiva. Intrasem mai tarziu in curtea lui Horatiu, mi se parea perfecta: iarba, animale, un caine, tot ce visasem ca o sa avem noi. Nu stiam ce e aceea poiata. Nu stiam multe pe atunci. Seara, fusese luna plina, imi amintesc, nu eram deloc pregatiti pentru noapte, becul era pus rudimentar in camera de sus, astazi, daca vad lumina venind dintr-o parte a incaperii, in alte case din sat, imi vine in mintea inceputul de aici. Voci ca de animale, dar de fete, se auzeau afara. Ceea ce nu intelesesem pe atunci era ca devenisem o atractie, o ciudatenie, eram aratati cu degetul, noi eram cei noi, prospaturile. Am adormit.

1 Responses to bontida: primele emotii.

  1. Împarţi asta ca unui jurnal care ascultă şi înţelege totul. Mi-am amintit, Dacian, mi-am amintit ca tine, ziua aceea urâtă, satul ăsta pe care doar obişnuinţa mă găseşte numindu-l acasă, beciul, lumina, prelata roşie de pe maşină, curtea şi pisica lui Horaţiu... cât dezastru pot produce o singură zi şi câteva minţi iresponsabile. Au trecut zece ani? Atunci de ce îmi par cu atât mai mulţi?

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget