în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

silvia #1

Scris de răzvan cîmpean joi, august 12, 2010


Locuieşte singură într-o casă mică, retrasă, aşa cum viaţa a învăţat-o. M-a primit înăuntru cu bucuria unui om căruia nu i-a mai trecut pragul casei o altă persoană de foarte multă vreme, iar primul lucru pe care l-am observat a fost dantura ei perfectă. Se înserase când am ajuns la ea, pe coridorul care duce în bucătărie era destul de puţină lumină, încât abia am reuşit să văd că în pozele înrămate nu o întâlneşti nici măcar o dată. Decid să nu o întreb despre asta, pentru a nu o jigni. Trecem pe lângă bucătărie şi ajungem într-un salor la fel de slab luminat, în care observ că opulenţa la care mă aşteptam lipseşte cu desăvârşire. În schimb, are un raft de cărţi pe care reuşesc să văd, aşa cum îmi imaginam, un exemplar din Marquez, Amintirile curvelor mele triste.  Se aşează în fotoliul ei, făcându-mi semn să mă aşez în faţa ei. Ne desparte
o măsuţă destul de joasă, pe care pregătise ceai şi fursecuri. Sunt singurele prăjituri pe care le ştiu face.

Toată lumea se uită la ele, e doar o problemă de a o recunoaşte sau nu. Unii se uită fiindcă nu ştiu ce să facă, alţii fiindcă nu au ce să facă. Mi-ar plăcea, totuşi, ca ele să nu mai existe, să dispară într-o zi toate şi lumea să uite că au existat vreodată. Nu mă mai interesează dacă sunt oameni pe care asta îi opreşte de la fapte odioase, aş vrea doar să dispară, înţelegi?
În timp ce îmi spune asta, cu corectitudinea gramaticală a unui text pregătit anterior, îi privesc buzele tremurânde, dar de un roşu puternic ca acela al merelor proaspăt coapte, chiar dacă buzele-i sunt exact opusul. A depăşit de mult şaizeci de ani, stă în fotoliul său larg şi confortabil continuând să vorbească tot cu acea alură a analistului rece, care a învăţat ceea ce ştie din cărţi, nu pe propria piele, deşi în tonul ei găseşti o urmă de sinceritate rară, acea sinceritate frustă a copiilor care vorbesc despre lucruri interzise. Pielea ei e deja zbârcită, chiar inestetică, deşi e clar că se străduie să o îngrijească. În jurul ochilor are ciarcăne puternice, ca şi cum nu a dormit de o veşnicie, e atent machiată, nu strident, cum te-ai putea aştepta. Când au aflat cu ce m-am ocupat, vecinele au încetat să mai treacă pe la mine, iar soţii lor nici măcar nu mă privesc atunci când îi salut.
Nu-ţi spun de câte ori au venit bărbaţi la mine şi m-au privit ca pe un obiect, am fost întreaga viaţă un instrument supus plăcerilor tuturor, niciodată n-am fost gospodina perfectă, mama perfectă sau măcar prietena perfectă, totul s-a rezumat la a fi o amantă perfectă. Şi nu am fost prefectă fiindcă mi-a plăcut, ci fiindcă mi-am învăţat rolul şi nu am avut de ales. Nu am ştiut face altceva.

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget