M-am născut la casa de nebuni. Pacienţii de aici îmi sunt rude, unul care urlă şi se loveşte mi-e frate, una care se muşcă şi îl înjură pe Dumnezeu mi-e mamă, tată mi-e altul care plânge toată ziua şi care face pe el. Sanatoriul de acasă nu e unul obişnuit. Pereţii sunt scrijeliţi cu sânge, un tapet stacojiu care plânge şi el. Plânge robinetul de la baie cu durerea unei lovituri fatale, picăturile îi sunt reci şi amare. Plâng scările când păşeşti pe ele, se întreabă de ce niciodată nu te opreşti să le vorbeşti. Sau măcar să le asculţi. Plânge fereastra închisă, dar niciodată mai tare decât fereastra deschisă. Plânge şi plânsul ei te ţine treaz noaptea. Dimineţile sunt dureroase, familia meanumeroasă, care se măreşte de la o săptămână la alta, plânge în cor, atât de puternic încât orice bocitoare care i-ar auzi ar muri de invidie. Ar muri şi ei ar plânge plânsul celei plânse. Plânge tocul uşii durerea pragului pe care toţi îl calcă în picioare. Plânge pragul plânsul tocului şi împreună cu tot plânsul din casă, de acasă, ne scufundăm în lacrimi şi sânge. Sângele îl respirăm. Unul dintre fraţi se loveşte cu capul de fereastra închisă, care plânge tăcut. Altul îşi înfinge unghiile în perete şi îl semnează pentru a nuştiucâta oară până plânge. Una dintre surori se dezvirginează cu o umbrelă, fiindcă lacrimile i-au secat şi vrea şi ea să plângă. Plânge cald din mijlocul ei de copilă. Mama şi tata urcă şi coboară treptele frenetic, ca într-o competiţie olimpică, picioarele îi dor şi plâng de durere până cad pe scări în jos şi se lovesc la cap. Bunica e în colţul ei, unde se ceartă cu bunicul, chiar dacă el a murit demult şi încearcă cu o furculiţă să-şi scoată ochii, el zicând mereu că sunt frumoşi. Cum o înfinge, furculiţa plânge cald la capăt şi începe să semene cu tapetul de pe perete. Bunica urlă şi cu ochiul care i-a mai rămas plânge plânsul furculiţei nevinovate. Îşi taie mâna vinovată şi o dă la câine. Câinele o mănâncă din greşeală pe bunică şi tot ce-a mai rămas din ea sunt mâna dreaptă şi ochiul stâng. Ochiul bun. În burta plină a câinelui, mâna nevinovată a bunicii plânge de durere şi regret că nu a smuls ea ochiul. Bunicul priveşte spânzurat de tavan ochiul şi mâna bunicii. Tata îşi dă jos pantalonii şi, confunzând mâna cu un pisoar mizer şi zbârcit, se ridică pe vârfuri şi respiră uşurat. Până acum, tata făcea pe el, în pantalonii lui care şi-au pierdut demult culoarea şi care sunt pătaţi ca pisoarul-mână al bunicii.
"Sângele îl respirăm"..stii sa te joci cu imaginatia!
mă tem că imaginaţia e cea care se joacă cu mine...
Sunt curios ce vârstă are cel care a scris, se spune că unii copii pot fi foarte cruzi.
Ştiu că nu am citit Laura Restrepo, mă întreb dacă sau în ce măsură ai preluat, furat, din stilul ei, textul are o doză mare de delir, de asta întreb.
Un delir imaginativ.
sanatoriul nu-ţi permite decât lacrimi, vârstă nu! e ca un zid de care te loveşti cu capul şi apoi revine la forma originală. capul e singurul care suferă aici.
n-am preluat. aici nu. în alte locuri, da, dar aici n-ai voie să mergi cu nimic preluat, decât cu lacrimi!
Ma intreb care ar fi soarta iubitei tale daca ar intra in ospiciul din care se nasc imaginile si cuvintele tale. Esti genial, alienatule! Genial !
Am căutat. Jur. Am căutat. Nu, n-am găsit. Din trecut ştiu că nu ar avea o soartă bună. Puţini sunt, totuşi, cei care intră. Cu atât mai puţini cei care ies.
Roşu. Aşa m-am simţit. Mulţumesc frumos!
as indrazni sa spun ca ospiciul pe care il aduci in fata se compara cu un crampei din viata mea...o dezordine continua si suferinta.sangele e de fapt acel suflet pierdut care foloseste omul ca o unealta a lacrimilor...e genial scris...bafta in continuare
Roxana, citind începutul rândurilor tale, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva ne ducem viaţa fiecare într-un ospiciu. Sângele în apă e un fel de fum aprins al sufletului, ca în Negru a lui Bacovia. Sufletul fumegă, dar vreau să cred că în acţiunea asta se desprinde de orice ar putea să-l rănească. Da, suferim, ideea e să suferim frumos.
Multe mulţumiri calde!
Da intr-adevar fiecare isi aseamana viata cu ce mod considera ei ca o reprezinta...dar, de multe ori sufletul nu reuseste sa se dezradacineze de omenesc prin aceasta fumegare...Si da suferim frumos in conditiile in care sentimentul ne ajuta sa pasim inainte cu fruntea sus si sa ne fie povata in clipele ce urmeaza a fi traite...Desi ma contraziceam cu un coleg al meu de cenaclu incepe sa imi placa ideea de a posta bucati din trairile personale spre a fi comentate...De multe ori si poate de fiecare data(chiar data nu o recunosc)ai ceva de invatat fie ea incurajare sau nu...O sa incerc si eu...
Chiar te încurajez şi eu să faci asta. Ştiu că nu atât părerile celorlaţi mi-au fost de folos (ele de multe ori neexistând), cât faptul că scriam. E un exerciţiu foarte bun, mai ales dacă îţi propui obiectivitate. Îţi urez mult spor la scris:)!
Multumesc...spor la scris am...dar motive de expunere nu am :)...Oricum sunt momente cand zacem in latenta...Spor si tie
Superb...