în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

mai am mulţi oameni de uitat #4

Scris de răzvan cîmpean marți, august 10, 2010

serile acelea umede de noiembrie când mă plimbam cu o carte în mână sau era mâna ta, oricine ai fi, da, serile acela îmi sunt dragi, dragi ca nepăsarea din momentul în care te-am făcut personaj în memoria mea ramolită. cât mă putea distra cuvântul ăsta sau pe tine, ne distra felul în care îl pronunţau oamenii. mi-ar fi plăcut să-ţi reţin numele, numele tău pe care trebuie să-l fi pronunţat de atâtea ori, care îmi aducea zâmbetul atunci când îl puneam în propoziţii la şcoală şi dintr-o dată ... face totul pe dos dimineaţa când se trezeşte, ... obişnuişte să atingă parchetul când coboră din pat şi să viseze că e nisip, ... nu mai fusese de multă vreme la bunici, s-a bucurat când a ajuns acolo, ... apreciază să îi spui adevărul, sau măcar o poveste verosimilă şi multe alte exemple în care îmi erai
şi încare încă mai eşti în podul aminitirilor unor copii care nici măcar nu te-au cunoscut. Să ne urcăm în pod şi să ne căutăm, aşa cum eu nu te reţin, nu mă reţii, şi acolo într-un caiet cu copertă albastră să ne descoperim trecutul, ... reuşeşte să-şi ţină ochii deschişi când strănută, ... face covrigei cu chimen mai buni decât orice pe lumea asta.
îmi amintesc, da, cât de neobişnuit sună să spun asta, dar, da, îmi amintesc, avea tendinţa să pretindă că e altcineva, întotdeauna avea o mască diferită decât data trecută, eram fascinat de asta la el. Odată era vânzător ambulant şi ne-am plimbat aşa vânzând în iarnă ciocolată caldă oamenilor pe care îi întâlneam pe stradă. Le zâmbea timid, dar sincer, cu convingerea că nu doar ciocolata îl încălzeşte pe om iarna, ci şi un zâmbet. Îşi ferea privirea când cineva se uita urât sau ca şi când nu ar fi înţeles, uneori îşi lăsa pur şi simplu privirea în pământ, cu acea dezamăgire de a nu fi reuşit să împartă bucuria, ca şi cum ar fi plantat prin zâmbet ceva din el în cei care-l primeau. Mi-a plăcut zâmbetul lui din start, atât de onest, atât de copilăros şi naiv, ştiam deja cât de rar gâseşti asta în realitate. Imediat după ore, sau înainte?, ne întâlneam şi aşezaţi pe părţile opuse ale unei mese, o umpleam de poveşti, scrijelind cuvinte în ea cu cuţitul. Ne plăcea s-o pipăim şi să revenim asupra poveştilor celuilalt oridecâte ori puteam.

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget