în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

a fost dorinţa morţii mele. visul

Scris de răzvan cîmpean joi, mai 20, 2010

Am ajuns să mă tem de visele mele, de ceea ce ele ascund, conştient că întreaga mea existenţă e un vis şi nu insist să o numesc coşmar sau boală, azi nu insist. Cred că am ajuns la un punct în care nu doar că mă tem de aceleaşi motive care-mi apar şi dispar într-o logică lipsită cu desăvârşire, am ajuns să mă satur de aceleaşi trenuri şi oamenii pe care trebuie să îi caut sau să îi evit, cum dau eu de fiecare dată de aceleaşi situaţii şi persoane, cum străzile arată la fel de fiecare dată şi cum circumstanţele încearcă să mă scoată vreun afurisit de erou. Nu-s eroul nimănui sau cel mult nu al unui etern vis din care nu pot să mă trezesc, nu-mi place moartea sau cel puţin nu vreau să am de-a face cu ea, copiii trebuie să fie buni sau măcar să fie copii.
Şi ce-i cu întrebările astea pe care le tot primesc de la necunoscuţi care doar acolo se arată? Dacă nu era un ratat?, dacă are într-adevăr un suflet?, dacă ştie să facă diferenţa între bine şi rău?, pentru ce a făcut asta oamenilor aceia?, cum dracu scap din jocul ăsta care devine tot mai iritant cu fiecare minut pentrecut aici? Şi mă scoate din sărite sunetul ăsta pe care nu-l pot opri, cineva mi-a furat muzica şi a făcut-o
insuportabilă, cineva m-a furat pe mine şi m-a făcut profund nefericit.
Da, am ajuns prizonierul palid al viselor mele, de care mă tem cu frica unui copil de întuneric şi-mi trec acum prin minte câteva imagini sacadate de pe vremea în care mă mai lăsai, creatură absurdă, sper că mă auzi suficient de bine, mă lăsai să zâmbesc sau măcar să mă bucur de puţină linişte în serile, pentru că pe atunci era vorba doar de seara, cine a acceptat aşa ceva?, când m-am înscris eu pentru asta?, cine ţi-a dat dreptul să mă iei aşa de lângă mine?
Nici o şansă, visele mele n-au fost niciodată rezonabile, ce mă face să cred că nişte cuvinte aruncate acum după ele o să le facă? Dar măcar dac-ai înţelege cât te urăsc şi cât aş vrea să termini odată cu mine, fă-mă una cu pământul, distruge-mă, fă-mă jucăria ta şi aruncă-mă în iad şi lasă-mă acolo. Lasă-mă odată mie, morţii ori vieţii mele, nu e suficient pentru tine că mi-ai julit genunchii, sufletul cu ce ţi-a greşit?, ce-am făcut eu să merit toate astea?, de ce nu vrei pur şi simplu să mă laşi?, mă distrugi atât de lent încât nu mai rezist. Şi mi-e atât de grea respiraţia şi râsetele tale cu zgomotul ăsta care nu ştiu dacă există cu adevărat sau e doar dorinţa mea, dă-mi un zid de care să-mi strivesc capul, dă-mi o frânghie, un cuţit, un pistol, dă-mi în toate astea libertatea la care tânjesc acum mai mult decât la orice. Sângerez din toate locurile în care m-ai lovit, vezi acum că nu-s eroul pe care îl credeai?, vezi?, sângerez şi durerea mi-e atât de comună că nici nu mai ştiu dacă e sau unde, mă dor pe mine tot şi nu cer mult, mă descurc şi cu ceva mai mic, dă-mi un cui, dă-mi ceva...

1 Responses to a fost dorinţa morţii mele. visul

  1. Anonim spune:
  2. eroul unei creaturi absurde

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget