în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

acasă e unde eşti cu mine. visul

Scris de răzvan cîmpean luni, mai 31, 2010

Ador să te ţin în braţe, tu, copilul sufletului meu, întruchiparea viselor mele uitate, tu. Te ţin acolo şi-mi aparţii, bătăile inimii tale entuziaste mă încălzesc, privesc spre tine şi mă loveşte liniştea, nu e liniştea unei dimineţi împreună, e liniştea unei căutări încheiate. Capul tău pe pieptul meu, locului lui e acolo, locul tău e aici şi în liniştea pe care ai adus-o Spune-mi o poveste. Îmi explic cu greu de unde ai venit, cum m-ai găsit sau te-am, de ce plângi sau sunt lacrimile mele şi atunci De ce? când mă simt fericit sau bucuros în preajma ta, De ce? când primesc zâmbetul şi degetale tale cadou, De ce? când să stau cu tine aici pare atât de logic şi vechi şi bun. Regret, ţi-am înecat cămaşa şi trupul tău a devenit mai mic, eşti pe degetul meu şi te sorb din privire, cât am aşteptat să te am aşa, în albastrul ochilor tăi, în părul tău răvăşit, în nesiguranţa zâmbetului tău larg, în cuvinte frumoase urlate cu pasiune, în cămaşa asta a mea care îţi vine atât de bine şi care a prins mirosul tău, în versuri pe care le încurci când mă priveşti în ochi, să te am şi asta să fie tot ce contează pentru mine, nu trecutul meu,
nu al tău, doar prezentul pe care îl trăim şi-l complicăm împreună. Să te privesc şi să ştiu că din clipa în care am fost blestemat să te am lângă sunt mai fericit decât oricând, să te privesc şi să ştiu că blestemul şi nenorocul de a te cunoaşte m-au schimbat şi m-au făcut aşa cum astăzi mă bucur că-ţi sunt şi să nu privesc tot ce am aruncat pentru tine şi tot ce ai adunat, în schimb, pentru mine.
Da, nu te cunosc, ştiu chipul tău pe care am impresia că eu l-am inventat, chipul liniştii mele, al căutării pe care, pentru numele lui Dumnezeu, o vreau încheiată, ştiu plăcerea degetelor mele plimbate prin părul tău, mirosul părului tău, mirosul tău, felul în care te cuibăreşti în braţele mele şi-mi şopteşti ceva la ureche, te cunosc doar din închipuirile mele târzii, din poezia sufletului meu pe care aştept să o întregeşti, din sinceritatea tuturor lucrurilor pe care le-am pregătit pentru tine şi pe care aştept să vii să le furi şi să mă iei şi pe mine atunci.
Mi-aş putea plimba întotdeauna degetele pe braţele tale, spatele tău, părul tău, buzele, ochii şi aşa să-mi petrec eternitatea, să ador îmbrăţişarea şi frumuseţea ta, aş putea trăi fericit aşa, chiar dacă acum nu înţelegi, vei înţelege. Mi-e suficient să te am aşa ca şi acum, cu mâinile în jurul meu, cu sufletul tău lângă al meu, cu vorbele tale turbulente, cu felul în care îmi explici fiecare lucru în detaliu, cu mângăierea caldă a prezenţei tale, pe care am exagerat-o şi pentru care îmi cer infinite scuze, infinite precum dragostea mea pentru copilul din tine şi pentru amintirile împreună. Mi-e drag aşa cum te ştiu, tu şi culoarea ochilor tăi, tu şi pasiunile tale trecătoare, tu şi profunzimea legăturii cu mine, tu şi zilele tale bune, tu şi sucul buzelor tale, tu şi plăcerea trupului tău, tu şi surprizele pe care le pregăteşti pentru mine.
Şi permite-mi, chiar dacă ştiu adevărul, să pretind că e realitate, că închipuirea mi-i te-a adus alături, demonul interiorului meu, sângele cu care-mi pătezi picioarele, fericire cu care îmi binecuvântezi buzele. Permite-mi, pentru miracolul de a exista, să pretind asta o viaţă şi aşa, viaţa împreună, să-mi sune vocea ta senină şi să aştept momentele în care te enervezi şi pe fruntea pe care am sărutat-o de atâtea ori să-ţi apară furtuni şi să îmi dai voie să le alung cu liniştea pe care am învăţat să o împărţim. Pe insula pe care am naufragiat pentru a-ţi sta aproape să fii mereu cu zâmbetul pe buze şi să întreţinem la nesfârşit iluzia noastră comună.

3 comentarii

  1. Luminiţa spune:
  2. de unde sange ca sa pateze picioarele?

     
  3. de unde picioare ca să păteze sângele?

     
  4. Am sa te citez, căci astea sunt cuvintele mele spuse prin gândurile tale. Sau invers.

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget