în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

mai am mulţi oameni de uitat #2

Scris de răzvan cîmpean joi, aprilie 29, 2010

când mă plimb pe străzile oraşului care mi-a devenit casă, fără să ştiu dacă într-adevăr mi-a mai fost vreodată, recunosc colţuri de clădiri, o fereastră de la etajul doi, de unde mă striga dimineaţa în timp ce-l aşteptam prietenul meu ... a, ceva cu a îl chema, andrei ori alexandru, a, cu siguranţă a a fost important, era din noiembrie şi îi sărbătoream întotdeauna ziua în februarie, pentru că atunci ar fi trebuit să se nască fratele lui, dacă mama lui nu se sinucidea. înmormântarea, mi-o amintesc şi acum, nu reţin oraşul, îmi reţin lacrimile şi umărul lui a, care stătea lângă mine privind în gol, îl vedeam mai trist decât dimineţile în care-l aşteptam să mă strige din fereastra camerei sale de la etajul doi. a fost trist multă vreme de atunci înainte, tristeţea îi vedea bine, mult mai bine decât mie, a lui era proaspătă şi autentică, eu mi-o purtam ca pe un vechi sac cârpit şi golit de orice fusese înainte acolo. am încetat de atunci să mai ieşim marţi seara în parc, marţi fusese ziua mea şi-a lui, l-am lăsat s-o păstreze, a decis să rămână în fereastră şi să-şi cureţe tenul cu lacrimi.
şi fata aia mică şi grăsuţă cu care îmi amintesc că mă jucam şi despre care parcă mai ştiu că spuneam lucruri urâte şi stătea la nu-ştiu-ce etaj şi mă lua acolo şi pe mine şi mă arătam mereu interesat,
mă comportam frumos pentru a vorbi apoi urât şi pentru a primi reproşuri dure, dar adevărate, despre dublicitatea vârstei mele necoapte şi despre o lăcomie pe care o ştiam şi încă o ştiu mare şi uneori scăpată de sub control. fata aia, oare ea îşi mai aminteşte cum arăta holul apartamentului mic în care ea părea cu atât mai mare şi mai grea, dulapul acela pentru pantofi dintr-un lemn dur şi deschis la culoare, lumina care se temea să ajungă până în capăt şi care dădea mereu de înţeles că în partea cealaltă e mai bine, covorul lung ce lovea puţin pragul camerei mici şi ce arăta imaculat de fiecare dată, mirosul de mâncare proaspătă ce mă lovise într-una din urcările mele acolo în care îmi era foame şi m-a poftit la masă? îmi mai amintesc doar formele ei de fată la vreo zece ani, cum începuse să-i răsară sânii şi cum se îmbrăca întotdeauna cu haine nepotrivit de strâmte, care dădeau impresia că greutatea ei e într-adevăr mai mare, era mică şi îndesată, dar îndesată, îmi amintesc, cu politeţe, prietenie şi bună-dispoziţie, virtuţi de care nu am reuşit să mă bucur cum trebuie, pentru că ea a dispărut extrem de repede, ea şi sânii ei mici, fundul ei mare, zâmbetul ei larg, ochii ei calzi, lăsând în urmă un regret acutizat mai mult după ce mi-am dat seama că a plecat, asta când deja era prea târziu şi când eu însumi plecasem. când am urcat să văd dacă îmi mai amintesc ceva despre fata aia mărunţică, am descoperit o altă uşă, un nume nou pe ea, am aşteptat ca uşa să se deschidă şi covorul să lovească în continuare puţin pragul camerei mici, lumina să fie iar timidă în încercarea ei de a ajunge până în capăt, mirosul să fie iar de mâncare proaspătă şi masă să mă primească în aceeaşi armonie pe care  egoismul şi trufia de băiat au distrus-o cu mişcări bruşte şi reci, dar tot ce-am primit a fost o uşă la fel de rece, blocată parcă în propria indiferenţă. o voi numi adriana.

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget