în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

mai am mulţi oameni de uitat #1

Scris de răzvan cîmpean vineri, aprilie 16, 2010

şi când voi fi bătrân, iar ochii ca două stele aproape stinse vor întâlni trecutul în te miri ce nimic, atunci, cu mâinile-mi atinse de atâţia şi înţelese de puţini voi saluta în neştire pe oricine. fiindcă oamenii de azi îşi au forma prin lucruri învăţate despre ei, pe mama lui o cheamă gina, pe a ei nu o cheamă nicicum, demult a uitat-o în amintirile cu care face pace ziua şi noaptea război. le voi confunda forma cu poze pe care le-am văzut, poze din locuri în care niciodată n-am fost, dar oare am fost în multe locuri?, vor fi culori, dar nu cum tinereţea mea uneori prea sobră îi vedea, îi amestec fără rea intenţie, femeia aia de la ghişeu a fost întotdeauna drăguţă, ce drăguţă. încep să spun nimicuri unui copil găsit pe stradă, aruncat de părinţi care nu-l apreciază, îl fac al meu şi-n casa care-mi poartă numele o să-şi prindă locul. pe loc mi-l amintesc pe vincent, ai vârsta lui, îmi amintesc atâtea şi mi-ar plăcea să ştiu dacă ceva de aici îmi aparţine, am auzit poveşti cu sutele, mi-au fost repetate nume de oameni pe care niciodată nu am stat să-i închipui, radu era vlad şi alina, călina. 
dar, în izolarea ultimelor mele zile, m-am adăpostit la căldură, parcă aici eram cu marcela, sau cum o chema, olimpia sau roşu. roşu! indiferent de nume, dar ce contează?, îi ţin minte căldura, nu o
meritam, m-a înţeles aşa cum a vrut, eram sortit pe nedrept să-i fiu călău al viselor şi ce vise frumoase avea. ceva mai târziu am întâlnit, sau mi-am dorit, un băiat care-mi spunea dimineaţa bancuri, în fiecare dimineaţă, îmi telefona şi aşteptam să-mi spună, râdeam mereu cu poftă, iar seara mă chema în locul lui secret din oraş şi îmi povestea ziua lui. avea o soră mai mică pe care o adoram şi care aştepta să-i fac prăjituri când mergeam acolo, îi făceam şi mă privea cu atenţie, îmi amintesc cordeluţa ei roşie, era din altă lume, copila aceea...
şi apoi băiatul care-mi spunea poveşti urâte cu deosebită plăcere şi seriozitate, le spunea aşa cum ai unge untul pe pâine, moartea-i era untul şi vorbele pâinea. m-a servit de multe ori, am gustat din amarul său delicios, deprinsesem o oarecare dependenţă. poate e altcineva, dar îmi amintesc vorbele lui, poate e acela care desena linii clădirilor, acela care zâmbea fiecărui om trist, sau acela care nu mânca îngheţată decât joi când venea în vizită şi-l ascultam împreună pe frank sinatra şi stăteam întinşi pe jos şi cântam şi joi era frumoasă, până când joia a murit. dac-ar fi fost şapte astfel de oameni, zilele mi-ar fi fost demult pierdute, aşa mi-au rămas doar numărate, dar ce contează?
şi fata care mă credea reîncarnarea tatălui ei şi mă iubea aşa cum nimeni nu m-a iubit şi mi-a fost fiică şi i-am fost tată şi mergeam cu ea la teatru de păpuşi şi în librării, unde-i citeam mereu câte o pagină din cartea care în final ne-a despărţit. îmi amintesc că fusese o carte lungă despre o fată ce credea că un băiat e reîncarnarea tatălui ei şi despre băiat, care credea că ea într-adevăr a existat. am plâns amândoi la final şi am pierdut-o printre lacrimi...

5 comentarii

  1. Anonim spune:
  2. Ce bine ar fi sa ajungem cu totii batrani...

     
  3. dacian spune:
  4. cum ar fi daca toti oamenii ar muri si doi frati, un baiat si o fata ar supravietui? ar avea voie de la dumnezeu sa faca sex pentru ca specia sa supravietuiasca sau mai bine am muri cu totii, de dragul ideii ca daca nu mai e nici un om pe pamant poate dumnezeu o sa ne iubeasca mai mult?

     
  5. Anonim spune:
  6. De ce nu scrii o carte ?

     
  7. dacian spune:
  8. iar daca ceea ce rezulta dintr-un frate si o sora e bolnav, redefinim notiunea de normalitate. am mai facut-o, o mai putem face.

     
  9. Anonim, m-am mai gândit la ipoteza asta, nu cred că am atâta încredere în ceea ce scriu încât să încep o carte.

    Dacian, dacă nu ar mai fi nici un om, Dumnezeu clar ne-ar iubi mai mult. Dar merităm iubirea Lui? "Pân-la urm-o s-o mierlim, însă, Doamne, cum trăim, parcă-ţi vine să-ţi tragi palme..."

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget