în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

din iubirea lui portulinus pentru blanca şi invers

Scris de răzvan cîmpean marți, aprilie 27, 2010

Pentru că nimic nu-l aprinde mai tare pe neliniştit decât să i se spună linişteşte-te, nimic nu-l îngrijorează mai tare ca atunci când este rugat să nu-şi facă griji, nimic nu dăunează mai tare imboldului său de a zbura decât oficiile unui bun samaritean care vrea să-l ţină cu picioarele pe pământ.
Laura Restrepo, Delir, Humanitas, 2007
Te-ai întrebat vreodată dacă oamenii sunt mai ciudaţi pe măsură ce cresc, se îngraşă, se înalţă, dezvoltă pasiunii, tentaţii sexuale, îşi îngrijesc corpul, părul, se comportă ca şi cum asta contează, se împodobesc cu sclipici şi devin insuportabili?, sau te-ai întrebat de ce îţi dau importanţă şi apoi mă plâng că mă cauţi insistent?, sau vrei să-mi fac casă şi tu să-mi fii acoperiş şi să trăim împreună într-o dualitate care să ne convină, să nu fim decât proştii, uitucii, slăbănogii, obsedaţii, iubăreţii, dependenţii, problematicii noştri şi să nu ne pese decât mie de acoperiş şi ţie de casă?
Mă întrebam ieri, în timp ce gândul îmi fugea şi-l lăsam să fugă la tine, mă întrebam şi nu făceam nimic, mă întrebam de ce să trebuiască să-ţi tai unghiile şi să le arunci la canal ca şi cum de fiecare dată trebuie să arunci o parte din tine, şi unghiile de ieri sunt ale mele şi dacă vrei le facem frumos ale noastre în aceeaşi dualitate salvatoare, în ideea de a avea încă ceva la care să ne tresară inimile deodată, să-mi spui unghiile tale de azi îmi plac şi să-ţi spun nu, unghiile noastre de azi şi să întrebi cu timiditate ale noastre?, ale noastre, da, ale tale şi ale mele, ale mele şi ale tale, unghiile noastre. Haide să construim ceva măreţ, să fie simbol al binelui nostru rău, al răului nostru bun, al ceea ce mă
laşi să-ţi fiu şi te las să-mi fii, fi-mi nu doar acoperiş, fi-mi soare şi să avem mereu vară dacă vrem şi cum vara nu e anotimpul meu, mă iartă, nostru preferat să ne ascundem sub frunzele pe care le creşti şi ocroteşti cu drag, să le aşteptăm să cadă nu ne grăbim nicăieri avem timp nu ne lipseşte, ne mai lipsim uneori noi unul pe celălalt şi atât de greu să-ţi spun că eşti lipsa mea specială, că în umbra pe care ţi-am zugrăvit-o pe perete cu maro te dor cel mai mult şi în râsul pe care l-ai înregistrat ca pe o casetă în mintea ta mă dori cel mai mult şi te caut sau caut ceva ce obişnuiam să cunosc, mă gândesc cât am ajuns să te cunosc atât cât să te numesc curajul meu nebun şi să-ţi sărut fruntea dimineaţa şi să ştiu că fruntea aia e a ta atât cât să-mi amintesc forma degetelor tale şi dacă aş orbi degetale tale să-mi fie ghid aşa cum tu deja mi-ai fost şi mi-eşti şi-ţi sunt şi cel mai probabil ne suntem orbi demult şi ne lovim unul de celălalt în casa noastră mică şi în lumea asta mare. Şi-am venit azi la tine nu pentru a-ţi spune tot ce deja ştiai nu pentru a te numi iar curajul meu nebun sau dimineaţa mea călduroasă sau izbugnirea mea cutremurătoare sau liniştea mea tomnatică şi să nu mai ştiu dacă sunt al tău sau invers şi le-am folosit eu sau tu sau dacă măcar le-am folosit am venit pentru a mai dansa o dată cu tine pe piesa aia a noastră, dansează-mă până când oboseşte iubirea ta pentru mine, te dansez până în ultima clipă a noastră, te şi mă, mă şi te şi obsesia mea pentru tine şi tot ce însemni pentru mine şi ruşinea pentru alăturarea asta manelistică a ta şi-a mea, a mea şi-a ta şi prostia oamenilor de a cumpăra stele sau o bucată din lună, să nu-mi iei, mai bine ia-mă pe mine şi în oscilaţiile mele de moment sunt atât de trecător precum ele dar dacă e ceva ce a rămas e loialitatea mea pentru tine. Da, loialitatea mea, îmi spui direct A noastră îţi spun a ta şi-a mea a noastră cum împart eu clipele ca mici prăjituri clipele cu tine, dansul nostru al tău şi-al meu al meu şi-al tău e ieşit din şabloane nu te ţin se şold nu mă ţii de mână, mă ţii şi te ţin de buze şi creştem ca în basme iubire pe post de roşii sau alte legume în grădina noastră, e mică şi ne place aşa mică, zilele trecute mă plimbam acolo te-am chemat şi ai venit pe loc, ai început să fredonezi piesa aia care întotdeauna mă scoate din minţi dar nimic nu reuşeşte asta mai bine decât tine, doar tu şi vocea ta aşa fără înclinaţii muzicale cum e vocea ta e...

2 comentarii

  1. Dacian spune:
  2. pe batran l-as numi polonicus si l-as pune in supa. mi-ar placea asa, dupa cum mi-a placut in mod deosebit ce-ai extras tu din text si forma pe care i-ai dat-o. exact ca o supa buna.

     
  3. hain spune:
  4. te-ai jucat din mana in mana si tot asa.

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget