în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

înger, îngeraşul meu, fă-mă criminal în serie. visul

Scris de răzvan cîmpean marți, martie 23, 2010

Te port, copil nerecunoscător, pe scări pe care cei murdari umblă acum, să nu ai încredere în ei, mă ţine strâns de deget, nu-mi da drumul, stai. Atât, pe jos ne lasă doar, suntem viermi meniţi să nu aflăm lumina, poate e mai bine aşa, dar ei îţi ştiu numele, sper că e tot ce ştiu, ceva pare al naibii de în neregulă aici. Ne îndreptăm încet spre clase, e gălăgia specifică şcolii, e sala de sport, sunt coşmarurile.
Ajuns acolo unde nu mai recunosc nimic, fiindcă eşti mic ştii atâtea, eşti ca şi în poveştile astea recente în care copiii sunt cheia spre adevăr, poate fix din cauza asta te-am pierdut, eşti şi drumul meu încolo. Cei mici, în pauză, privesc însetaţi un bărbat atârnat de tavan, aruncă în el cu tot ce apucă, îl ajută să-şi dea ultima suflare, s-o vândă strigă cineva, o cumpără tata aproape pe gratis. Îmi şi imaginez cum tatăl lui are acasă un întreg muzeu al ultimelor suflări, greşit spus, trebuie să fie al ultimei, oamenii n-au niciodată mai multe la final.
În chip ciudat aflu nimic despre el, aruncă în continuare cu pixuri şi creioane, unul îi vrea creierul, să-l nimerească doar. Mă îngrozeşte ce se întâmplă aici, ce a ajuns şcoala, nu spun, de multe ori am mai văzut-o aşa, mi-era deja comună ca loc de întâlnire a urgiilor, dar
acum, acum ceva e al naibii de în neregulă aici. Păcatele cui le plăteşte bătrânul ăsta nenorocit?
Sunt deja dus, sunt altcineva, nu mă văd, dar niciodată pe mâinile mele n-a fost atâta sânge, oricât rău mi-aş fi făcut. Sunt pline de sânge, îmi duc degetele la buze să le sug, iau de acolo toată fericirea din lume, bătăile inimii sunt acum puternice, m-am umplut de sânge şi energie. M-am transformat, jumătate vârcolac din proste şi ieftine poveşti de speriat copii, jumătate celălalt. Pe drumul meu spre tragic, descopăr trupuri răpuse de nevoia cuiva de chinuri inimaginabile, atât de împrăştiate cadavrele astea, le văd moartea, sunt ucişi fără milă de bătrânul din şcoală, ceva nu-mi place, ceva e al naibii de în neregulă aici.
Zeci de foşti oameni, foste mame, foşti taţi, copii, mătuşi, unchi, neamuri de îndoliat acum, i-am văzut pe toţi, muzeului i-ar fi prins bine aşa colecţie torturată de semeni, un bătrân pe care nu-l văd, îl simt doar. Ce-o fi în capul lui? Nu, cred că acum nu-şi mai are capul, ca pe un trofeu bine meritat un copil l-o fi furat. Şi maşina asta, nu-mi amintesc să fi fost de la început aici. Şi culorile, de când au devenit ele atât de tipice filmelor de azi cu vampiri? Plăci cu nume, funerare, murdare, stau pe post de memorie, cât de ironic să mori împuşcat din toate părţile cu cenuşă, să-ţi fie corpul împrăştiat peste tot şi tu să rămâi un nume, poate scris greşit.
I-a torturat pentru plăcerea lui bolnavă, a făcut cu trupurile lor fragile ce a vrut, era unicul lor stăpân, atât de jos erau încât nici nu-şi mai stăpâneau trupul, doar durerea. Imaginează-ţi cum e să ajungi sfârtecat pentru o minte bolnavă, ajunsă şi ea în alte mâini bolnave. Nu te curăţă nimeni de pe pământ, te amesteci cu sărmanii ceilalţi, te confunzi cu ei, eşti atât cât sunt şi ei. Demenţial, carnea zboară unde apucă, găsindu-şi odihna într-o grămadă obosită de mizerii umane. Ce prostie şi războiul ăsta, câtă risipă!

3 comentarii

  1. Dacian spune:
  2. sau mai bine nu ma fa nimic. mi-a placut in mod special. nu stiu unde iti sunt mestecatorii de vorbe, dar pare ca textele serioase ii sperie. nu vrei sa mai povestesti ceva despre desene animate?

     
  3. Luminiţa spune:
  4. nu neapărat ne sperie, cât uneori ne par suficiente cuvintele lui Răzvan, orice altă părere din exterior, atâta timp cât nu alătură idei noi celor deja exprimate în articol, fiind în plus şi complet inutile. şi, sincer, frumuseţea unei scrieri nu merită pângărită niciodată cu afirmaţii de genul "ce frumos ai scris", "cât de adevărat", "şi eu sunt de acord cu tine", "foarte interesant" - astfel de exclamaţii mi se par de-a dreptul penibile, în contextul unui text bun, aşa cum este cel de mai sus, în faţa căruia singurul lucru inţelept pe care ai putea să-l faci este să-ţi păstrezi tăcerea pentru tine însuţi...

     
  5. nu e polemica voastră, am dus-o cu mine demult, credeam greşit că bunul e rău, că acceptabil e bun. am căzut acum aici şi-mi ling rănile în public, poate că luminiţa are dreptate, cine ştie?, poate că dacian. dar nici unul! mulţi nu se opresc decât acolo unde cred că rezonează cu mine, inconştienţi că rezonăm atât de departe de asta, că superficialitatea nu înseamnă să priveşti şi să încerci să înţelegi tăcut, ci să ignori ostentativ.
    nu luaţi nimic de bun de aici, bunul e oricum rău...

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget