în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

fundament

Scris de răzvan cîmpean marți, martie 09, 2010

mi-am zis că o să te găsesc uitând unde eşti mi-am zis atâtea tu multe ai spus de fapt fără să gândeşti o clipă detastrul pe care îl laşi în urmă când mă aşez lângă tine sau locul lăsat pe canapea când caut umbra ta când arunc după tine cu nenorocul de a te fi cunoscut aprind în mine speranţa că n-ai fost decât o nălucă a minţii mele bolnave îmi port boala pe străzi lâsând trecători nepăsători să-mi privească sângele pe post de lacrimi de pe vârful degetului mic pe care l-am dedicat ce cuvânt prost l-am dedicat ţie fiinţă nefiinţă ce eşti se uită sângele lăcrimează grozav cu puterea unei dependenţe de durere de haos aşa cum în mine ai lăsat

mă apuc de cap îl simt mic şi neputincios aşa sunt eu acum probabil aşa eram şi înainte şi-mi fixez înaintele de fericire îmi umplu buzunarele pătate cu degetul mic de soare îl las acolo să te uşte golesc praful din mine în lovituri aplicate fantomelor tale care-mi urlă în urechi regrete să plece locul nu-i aici vreodat-a fost? să plece
şi-mi trag paşii ca pe rămăşiţe ale încrederii în lume ca şi cum mă strădui să plantez copaci de care peste ani să mă sprijin după loviturile tale dure eşti boala mea aşa cum am ştiut şi eu să-ţi fiu boală mortală te-am ucis în întâlnirea buzelor amare m-ai ucis în răsplata lor veninoasă şi-ţi spun să pleci dar râuri zideşti în preajma ta ai iarba la picioare e roşie acolo unde stai atât de roşie încât mâna-ţi pare frunte şi fruntea mână
fruntea ta i-am căzut ostatic de atâtea ori m-ai păcălit cu minciunile ei frumoase tu nu-nţelegi să pleci?
te târăşti în uniforma ta şcolară până la rana de pe deget eşti mic şi nu te recunosc eşti roşu ochii-ţi sunt holbaţi lumina trebuie să te deranjeze urletele mele interioare le auzi doar tu mă macini cu ochii însângeraţi mă prinzi de restul meu de sânge şi intri din nou în mine cu amărăciunea ta copleşitoare copacii dac-ar fi aici mi-ar fi prieteni buni murdari de boala noastră comună de ura pe care o creăm prin apropiere de fumul sufletului tău sau ce-a mai rămas din el cu lovituri puternice de inimă e toba ta interioară care împrăştie puroi în mine m-ai liniştit eşti singura linişte pe care o cunosc nu-mi permiţi o alta te rog să pleci rămâi în sângele meu bolnav rămâi pe mâna-mi pătată de naşterea ta dacă m-ai fi învăţat că deosebit nu-i frumos să spui când bătrân ajungi şi urât când nimeni n-are grijă de tine nici casă n-ai dar ai avut? când locul tău e râul pe care suflete chinuite trec unele-s fericite ele nu ştiu ce-i aia neînţelegere ce ştiu ele într-o lume în care doar vocile disperate ale semenilor mei îmi devin prieteni? printre probeleme îndes medicamente care să-mi facă suportabilă durerea sau amărăciunea le confund şi ele sunt familia mea la cină când nu spunem nimic plângem şi ne hrănim cu lacrimile fiecăruia ca ultimă cină pământească
în locul meu de pe asfaltul unde lovituri primesc de la cei care au primit în timp înţelegerea mea mă rog la singura soluţie mai lasă-mi mie ziua asta permite-mi să-mi căiesc păcatele pe care le port ca pe cruciuliţe la gât mă trag în jos mă ţin la pământ asfalt sau lovituri ce sunt
în anii care-mi trec prin minte am privit soarele de atâtea ori fără să-i găsesc înţelesul am păşit de atâtea ori prin foc fără să-i simt puterea m-am transformat în nefiinţa care eşti m-ai transformat sau durerea sau nici nu sunt medicamentele mă fac să uit îmi împart porţia în zece astăzi vor fi doar 16 medicamente măcar acum să fie mai puţine le beau cu sânge şi le scuip la fel ele îmi sunt prăjituri de dimineaţă până seară sunt desertul meu preferat altul nu îndrăznesc să gust dulcele lor e calmant paralizant aproape
mai lasă-mi mie ziua căinţei pentru fiecare voi purta un război interior în cazul în care deja nu am purtat îl duc şi pentru băiatul ăsta care încearcă să-mi zdrobească pieptul şi să-mi fure inima i-o las s-o ia nu-mi mai foloseşte la nimic dacă vreodată mi-a folosit


2 comentarii

  1. Dacian spune:
  2. o creatie frumoasa.

     
  3. hain spune:
  4. cu mult sange purtandu-si boala.

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget