în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

vechi: tu pleci de tot, dar eu mai stau puţin…

Scris de răzvan cîmpean miercuri, februarie 17, 2010

20.04.2007

Dacă viaţa ar fi un simplu film, în reluare, turnat prost, poate că am fi ceva mai fericiţi. Ce-i drept, mai neîmpliniţi… dar cât de împliniţi suntem acum? Imaginează-ţi că trebuie să sacrifici tot pentru un lucru pe care, oricum, ai să-l pierzi. Ştiu, cuvintele sunt nedrepte, dar nici măcar viaţa nu e mai presus. Într-un loc de care nu am auzit niciodată, Sacramento, s-a petrecut nedreptatea. Două jurnaliste de la “The Sacramento Bee” (reporter – Cynthia Hubert – şi fotograf – Renee C. Byer) au încercat să treacă dincolo de senzaţionalul unui caz de cancer. Cyndie French, mamă a cinci copii, a vrut ca lumea să afle povestea fiului ei, Derek, diagnosticat cu neuroblastom, o forma rară de cancer întalnită la copii. Vreme de un an, cele doua jurnaliste au stat alături de Cyndie şi familia ei. Mama lui Derek a făcut tot posibilul ca el să fie fericit (“I’m going to do whatever it takes to make him happy, to see him smile.”), simţind că are să-l piardă. Pentru a face fiecare moment din viaţa fiului ei memorabil, Cyndie a apelat la mai multe celebrităţi. A avut noroc şi vedeta NBA Chris Webber i-a pregătit lui Derek o excursie de vis pe Lacul Tahoe. Era pentru prima dată când băiatul stătea la un hotel sau mergea cu limuzina. Mai apoi, pentru a-i distrage atenţia de la operaţia pe care urma să o facă, Cyndie a rugat un ofiţer de poliţie din Sacramento să-l înveţe pe Derek cum se foloseşte un aparat radar… 
A organizat evenimente caritabile pentru a putea strânge bani pentru operaţiile lui Derek. Ajutată de prieteni, a spălat maşini pentru că avea nevoie de bani (renunţase la slujbă fiindcă dorea să fie tot timpul alături de fiul ei. “I was exhausted beyond belief but I had to do this. He would call my name and always expects me to be there.”). Povestea e lunga şi frumoasa, dar tristă. Imediat după ce împlineşte 11 ani, Derek, trebuie operat pentru a i se extrage tumoarea din zona abdomenului. Incizia se dovedeşte mai mare decât se aştepta Cyndie. Ca şi cum povara aceasta nu ar fi de ajuns, copilul are o tumoare şi
pe creier, tumoare care îi afectează vederea. După îndelungi suferinţe, Derek trece în lumea celor drepţi, pe 19 mai 2006, la doar 11 ani… 
Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte (pozele făcute de Renee C. Byer au câştigat premiul Pulitzer pentru fotografie din acest an - 2007). O mie de cuvinte, o sută de intrebari, zece răspunsuri… ce mi-e mie cu ele? Eu sunt doar un om şi am o singură întrebare la care aştept un singur răspuns. De ce ne place să ne complicăm viaţa? Poate că mi se pare doar, dar cred că ne place să exagerăm, să credem că problemele pe care le avem sunt cele mai dificile, că obstacolul din faţa noastră e prea greu de trecut, că suntem cei mai ghinionişti, că viaţa nu merită trăită, că oricât am încerca nu o să reuşim niciodată ce ne propunem, că parinţii sunt întotdeauna împotriva noastră, că nu reuşim să ne adaptăm, că nu arătăm aşa cum ne dorim, că facem greşeli din care nu prea învăţăm… 
În momente în care afli de cazuri ca acesta, stai şi te gândeşti (sau măcar aşa ar trebui) la rostul tău în lume. Dacă totul are un sfârşit, îmi spun, poate că nu mai merită să lupţi. Dar merită! Pentru că trebuie să şti că acolo, la sfârşit, vei trăi un vis împlinit. Chiar dacă sfârşitul e trist, nu e foarte important. Mai important e felul în care ştii să te bucuri până la sfârşit. Aceasta este o lecţie de viaţă din care fiecare dintre noi are ceva de învăţat. Fiecare să tragă morala care îi convine cel mai mult. Până la urmă, nu e prea relevant ce înveţi din povestea lui Cyndie şi a lui Derek, atât timp cât înveţi ceva.

2 comentarii

  1. Mih spune:
  2. Ai dreptate când spui că ne complicăm de multe ori. Dar acest lucru este specific omului. Şi cred că motivele ar fi destule. Însă crezi tu că putem să facem altfel? Ducem uneori la extrem suferința noastră, chiar dacă e una pe jumătate închipuită, doar pentru ca, în momentul când ieșim din ea să părem niște eroi. Avem nevoie uneori să fim priviți astfel. Si asta pentru că suntem creaţi cu nevoia de afecţiune, atenţie. Si aceste lucruri diferă de la caz la caz.

     
  3. Mih, cred că nu e cazul să exagerăm întotdeauna. Avem nevoie de linişte, măcar din când în când. Dar ai dreptate, hiperbolizăm fiindcă suntem slabi, e mai uşor în felul ăsta să părem puternici.

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget