în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

Reverie 9/10

Scris de Dacian joi, februarie 18, 2010

9. Galopul

Nu prea există impedimente în dezvoltarea relaţiei dintre Cireş şi fata cu privirea tristă, decât, poate sinceritatea băiatului, nemanifestată încă, dar necesară, cum că el nu poate să stea prea mult într-un loc, fiind un om cu misiune, cu un plan măreţ de la a cărui realizare s-a oprit pentru a degusta dragostea cu Aglae. Ceea ce a început pomiţător, a continuat şi mai bine, cei doi ajungând să se cunoască tot mai adânc, să se îndrăgească mai tare şi, cumva, să se rănească reciproc. Nimerindu-se vară, Cireş îi împletea coroniţe din flori, o speria cu polenul lor pe mâini şi faţă, o lăsa mereu să învingă în bătăile cu iarbă, îi arăta apusul, reuşind uneori să o ţină trează până la răsărit, neînveliţi, depărtaţi fizic, dar mai aproape ca oricând. Fata cu privirea tristă îi scria lui poezii, îi desena cu unghia expresii vesele pe palmă, se mira că e cineva care să o placă, pentru că oricât de frumoasă se ştia, complexele nu au lipsit, deşi putea să ascundă surpinderea foarte abil, se aşeza pe pieptul lui când deja dormea, căci altfel nu putea, Cireş respingând apropierea directă, ceva de neînţeles, dar nu ea a cerut oare misterul?Atunci îi asculta bătăile inimii, imaginându-şi că sunetele sunt vorbe, vorbele sunt dulci, dulci trebuiau să fie şi buzele. De ce nu i-a cunoscut buzele? Băiatul mergea cu spatele înaintea ei, să o poată privi când îi vorbea despre câte şi mai câte: balansul ierbi, care nu poate să fie
întâmplător şi merită desluşit, povestea lui Făt-Frumos şi a Ileanei Cosânzeana, istoria zidurilor de lângă, despre magie şi ştiinţă, cum într-o zi o să cucerească ceva străin tuturor, despre Romeo şi Julieta şi de ce moartea lor nu e zadarnică, despre spaţiu şi stele, corpuri de lumină, o ameţea analizând scrijeliturile din copaci, unele vechi de ani de zile, altele proaspete, ei punând singurii însemne viitoare ("Noi doi, din adâncul timpului ce va să vină") vremelnice, irealizabile, îi povestea cu poftă despre cărţile citite şi că s-a regăsit în aproape oricare din ele, despre semnificaţia a doi oameni puşi laolaltă, iubire şi alte sentimente şi cugetări strict
umane, Cireş îi spunea despre el pomenind nume de străzi, adică de personalităţi şi despre felul încă neconturat cu exactitate în care o să arate pământul peste câteva decenii. 
Toamna ce se apropia sădea un fel de siguranţă pentru adolescenţi, de vreme ce au avut timp frumos să-şi îngrijească relaţia, greul care inevitabil urmează are să fie înfruntat cu puterea a doi oameni. Pe de-o parte, Cireş se simţea tot mai presat să-i vorbească Aglaei despre planul său, care sub nici o formă nu poate să o includă, pe de altă parte, aştepta o confirmare că mintea lui nu exagera viitorul, căci nici măcar o discuţie despre el nu a existat. Timidă, fata cu privirea tristă nu putea face altceva decât să spere că totul se va lămuri în favoarea ei. La un moment, dat a încercat să-l cuprindă cu braţele ei subţiri, iar Cireş a lăsat-o, mult rău nu avea cum să-i facă o îmbrăţişare.  Amândoi pluteau în apropierea trupurilor, ca şi cum s-au desprins de pământ, zburau ca visele, iraţionali, spre dorinţe pătimaşe. În felul lui, băiatul o iubea pe fată, un afect reciproc. Atunci a prins-o de mână. Deşi continua să o vadă ca pe un copil, mâna ei era caldă, iar căldura nu are vârstă. Azvârlindu-se pe frunzele moarte, bucuroşi nevoie mare, se aseamănă de sus unor îngeri cu a lor candoare atipică. În ipoteza puţin probabilă în care există rai, raiul e în cer, iar spiritele de acolo pot vedea jos spre pământ, sunt sigur că ar urmări exact scena de acum.
Fata cu privirea tristă putea să aprecieze distanţa pe care o impunea băiatul de a cărui suflet se simţea definitiv legată. De altfel, nu era pentru prima dată când întâlnea reticenţă din partea cuiva, dar era, totuşi, întâia oară când aşa ceva conta. Legăturile ei cu băieţii au fost mereu scurte, asemenea contactului cu versurile, ambelor găsindu-le scuze pentru abandon. Poeziei deoarece nu a putut crede ce i se spunea cu privire la talentul ei, nu stăpânea emoţia şi îi lipsea răbdarea, context în care tot ce crea distrugea imediat. Băieţii, din frica ei de intimitate, exemplul familial descurajant şi pentru că Aglae nu a fost niciodată o persoană prea curajoasă, cu excepţia deciziei de a pleca, aceasta din urmă necesitând inclusiv o doză de nebunie. Incertitudinea a pus stăpânire pe ea în zilele de vară, iar insistenţele demascau frica.
Fata cu privirea tristă medita înainte să adormă la ghinionul care o urmărea, învinuindu-l pe Dumnezeu - dacă există -, căci dacă el decidea să o ducă rău, cel mai sigur aşa o să fie. Memoria scotea la suprafaţă zilele liniştite şi simple de acasă, cu toate că nu erau ele cu adevărat liniştite. Moştenirea genetică o face încăpăţânată: 
"Nu doream mult din partea ta, să nu crezi că nu mi-a ajuns ce am primit, Cireş. Cruda sinceritate mă obligă să-ţi destăinui sentimentele mele pentru tine, acel băiat al răzvrătirii mele pe care să nu izbutesc a-l împăca inimii. Mi-a ajuns, Cireş. Iar fuga mea din seara asta rece nu e fuga de tine. Când am pornit de acasă nu gândeam aşa departe, dar iată-mă aici, lângă tine, cu un creion prea mic să poată fi ţinut între degete, urmărindu-ţi exploziile de pe chip, cât dormi. Probabil ai un coşmar, Cireş şi ai vrea să te trezesc, dar nu pot face asta. O să plec câteva zile departe, dar mă voi întoarce, pentru tine. A fost suficient, Cireş. Mulţumesc pentru tot.
Singurătatea e dulce." 
De fapt, plecarea reală nu o să se realizeze atunci, nici mai târziu, doar ani peste clipa când Aglae, aplecată în genunchi îşi priveşte iubitul cu emoţie, dorind cu sufletul să i se arate calea prin care să-l vadă cu totul. Dacă putea, dacă era un om curajos, l-ar fi trezit pe loc. Urma să audă neliniştea ei, să vadă lacrimile, să se întrebe de unde vin ele şi dacă el le-a provocat, să îi explice de ce nu poate să stea mai mult, să o acuze în tăcere de comportament infantil, precum al unei copile răzgâiate, dar Cireş se va lipsi de aceste informaţii. Cireş înţelegea că cineva nepotrivit are tot dreptul să dezvolte sentimente oricui, fără să dea socoteală. Nu o va judeca pentru plecarea ei definitivă şi era uşor de dedus că, în eventualitatea în care se întoarce, Aglae nu o să mai fie Aglae. O ilogică vinovăţie încolţeşte în sufletul băiatului, mai adâncă decât amintirea zilelor cu soare când au încercat apa râului cu tălpile picioarelor mai întâi, să fie absorbiţi dincolo cu nebăgare de seamă, când ea se manifesta preocupată la orice urmă de tristeţe a lui, mai puternică decât serile cu lună plină când se fereau de ţânţari cu frunze de nuc, folosite mai apoi la bătăi ce le umpleau unghiile de un verde rezistent zile bune, vinovăţia astupa cumva plăcerea acestor luni, care l-au făcut mai puternic şi mai încrezător, deci pregătit pentru ceea ce îl aşteaptă. Probabil că nu lui îi fusese destinată fata, iar gestul de a şi-o înşuşi e de un egoism impardonabil.
Călătoria băiatului continuă.

2 comentarii

  1. hain spune:
  2. "singuratatea e dulce". mi-a placut.
    astept sa citesc captivat fiind continuarea calatorii:)

     
  3. hain spune:
  4. *calatoriei.
    le cam comit:d

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget