în aşteptare #1. (10.01.2011)

În lumina slabă a camerei sale, dar, mai ales, în lumina tuturor celor întâmplate, îşi aştepta sfârşitul. Avea să vină, ca aproape tot ce i s-a întâmplat lui, în totalitate normal, chiar banal şi vechi. Ca şi ziua aceea în care, întorcându-se acasă de la câmp, îşi ducea în căruţă soţia moartă. A murit în câteva secunde, fulgerată. Îşi aduce aminte cu groază, dar mai ales cu ruşine, de ziua aceea şi de privirle curioşilor în căruţă, unde, puţin schimbată la faţă, stătea întinsă femeia de care îl lega până atunci o viaţă. Viaţa care îl lega de acea femeie din care sufletul a încetat de ceva timp să mai fumege.
[citeşte continuarea...]

Reverie 8/10

Scris de Dacian vineri, februarie 12, 2010

8. Fata cu privirea tristă

În jurul a optsprezece ani, sub un maieu iniţial alb şi o cămaşă în carouri, prea cârpit, dar  mai mult, sub o carcasă subţire de carne, sufletul lui Cireş era împăcat. A deprins câteva învăţături importante: pe lângă el există creaturi faţă de care e despărţit prin trup, că lor, mai devreme sau mai târziu le cresc sâni care să nu le aparţină, ci să fie acelor din specia sa, ele îşi lasă părul să crească lung, îşi tatuează în zâmbet rânjeală, iar atunci când se pomenesc să râdă, sunetul e fals şi imaginea terifiantă, aruncă pe chip produse colorate care să-l sperie, au un uriaş potenţial, cu toate că istoria le-a fost împotrivă, dar irosit, buzele le sunt roşii, pielea moale, au glasul piţigăiat, iar dacă nu e aşa, îl prefac negreşit, unghiile desenate anapoda şi nume ce se termină neapărat în "a", aşa că i se va părea nerealist să cunoască pe cineva care nu se supune nici uneia din aceste reguli, cu toate că Cireş o să fie
mai puternic decât subiectul admiraţiei. Experienţele limitate păreau să-l ţină pe loc, iar cum nimic nu îl ţinea cu adevărat, a decis să înfrunte lumea, spre descoperiri nemărginite, spre pământuri necunoscute, spre lipsa regretului şi aflarea lipsei prin confruntarea cu totul, cu orice. 
Cireş a rămas marcat de cuvintele unui necunoscut, ascultate de curând, cuvinte ce încercau să-i explice de ce un bărbat care stă pe loc e unul care pierde înaintea convenţiilor sociale tembele şi menite să transforme omul cu infinite posibilităţi într-o bovină proastă, nu pentru că bovinele ar avea ceva în neregulă, dar le lipseşte harul realizărilor măreţe. Acum băiatul ştia că pentru a face o diferenţă în lumea moartă are nevoie de ţeluri grozave, dar nu o diferenţă pentru aceia deja cu simţurile latente, ci pentru toţi care vin şi nu trebuie condamnaţi la soarta pierzaniei. Cireş a avut în trecutul său nu foarte recent o experienţă traumatizantă despre care şi-a promis să nu vorbească nimănui şi pentru a cărei uitare are nevoie de preocupări intense şi e necesar să se instruiască în aşa ceva. Amintirea neplăcută e acum refulată în zâmbetul lui cald şi atunci când iese la iveală se comportă ca un om rănit, ca un inocent. În numele uitării atât de utile a decis să nu fie ceea ce se aşteaptă de la el. Cireş e un băiat confuz, simpatic în graba lui după vindecare şi sincer cu el însuşi. Necunoscutul i-a arătat calea şi momentan e suficient.
Aglae, nume primit de la tată după al doilea prenume al bunicii adoptive, este sătulă deja la şaisprezece ani de familia ei îmbătrânită şi fuge departe, acolo unde nimeni să nu o găsească. Ziua cu pricina a fost cea mai potrivită, pentru că purta rochiţa ei preferată, cea roşie. Obligată, umblă la banii mamei, de unde ia numai cât să-i ajungă pentru câteva zile. Pe atunci, destinaţia ea necunoscută, după cum şi soarta ei. Ajunge într-un oraş oarecare, pe ploaie, împinsă de la spate de intuiţia-i extraordinară, vizibilă şi în copilărie, când se ascundea în locuri obişnuite, dar unde nimeni nu o căuta. În liniştea solitudinii ("Singurătatea e dulce") dobândite fără de efort, Aglae, împreună cu imaginaţia debordantă, visa la eliberare de sub stăpânirea celor doi părinţi aberanţi. Era prea mică să-şi mai poată aminti azi, dar dorinţa i-a fost îndeplinită şi mama îi dispare cu totul din peisajul, iar dorul o să-i fie simţit ceva mai târziu. Ploaia de deasupra asfaltului alunecos este un botez nesperat, primul, ultimul atât de cald pe care o să-l primească. Copila cu privirea tristă învăţase şi ea, în lume distanţelor, parte a ei până de curând, că e bine să te plasezi la extreme, că regulamentul îngreunează jocul nesupravegheat oricum, s-a obişnuit să nu iubească, nici măcar greşit, şi să spere că undeva, într-o zi, neanunţate, sentimentele o să fie întoarse într-un du-te-vino continuu halucinant, doar că niciodată nu i se întâmplase aşa. 
Inima băiatului Cireş rezona cu muzica surdă celor care aglomerau astăzi străzile străine. Nu hărmălaia îl încânta, nu maşinile, nici betonul cu care se întâlnea parcă pentru întâia oară, dar liniştea, da, liniştea e melodică sufletului. Tălpile goale ale picioarelor apăsau asfaltul, ceea ce provoca un fior rece inexplicabil. Legile fizicii spun că ei aveau atunci primul contact prin stratul ud unde pe care aflau. Cireş o zăreşte în piruete încete, dar sigure şi imaginea din această clipă o să-i rămână vie mereu, cu delicateţea mişcărilor, rochia dând impresia unui cerc din care răsar două gambe mărunte, culoarea roşie pe retină, inima producând căldură, ceea ce făcea momentul desăvârşit. Cald şi roşu, deci bun. O privea cu admiraţie, gest observat de Aglae, singurul cu privirea iluminată de zâmbet, fruntea fără gânduri, ochii aţintiţi. E clar că şi ea o să-l reţină pentru totdeauna, ca pe un sanctuar în memorie. Băiatul se îndepărtează, rămânând doar în cugetul aprins al fetiţei. Acolo de unde să devină un alt om, imaginar, martor al fiecărei evoluţii personale, sămânţă pentru fantezii necesare, acum altul, în funcţie de evoluţia dorinţelor, pentru început salvatorul ideal, apoi amantul atent, romantic incurabil, zăpăcit şi împrăştiat, curajos, puternic şi masculin, imediat un intelectual vorbăreţ, elevat, snob, sau un bărbat misterios, angajat în misiuni periculoase, apoi bogat, apoi sărac, dar profund, cât să-i dezvăluie o viaţă cum nu a mai trăit până atunci, poate mai în vârstă, ori chiar mai tânăr. De ce nu, un artist.
Dimineaţa Cireş se trezeşte cu un bileţel din carton pe care stau scrise:

Regretele adunate nu au culoare, 
nici inima, nici soarele,
prepar în gând stropii mei de sânge
nu pot dormi, de mână, te rog, mă strânge.

Aceste şoapte astăzi îţi aparţin
aş vrea s-aud la tine un suspin
numele să mi-l răspunzi de tot,
ti-aş spune atâtea, dar nu mai pot.

Aglae,
la locul nostru,
în lumina felinarelor.

Înflăcărarea intimă şi curiozitatea au pus stăpânire pe Cireş. Ce reprezintă această însemnare şi al cui e scrisul? Hârtia îmi aparţine mie? Aşa zice. Să fie ea? E oare drept să merg? Cine să mi-o interzică? Băiatul a zăbovit cu argumentele, iar hotărârea a fost să rişte orice, după cum a citit într-un roman, fericirea nu aşteaptă după temerile şi mofturile noastre. Ar fi vrut să îi poată mărturisi mamei într-o scrisoare, deci lui însuşi, această dimineaţă a întrebărilor şi certitudinilor lumeşti. Îşi aminteşte un vis despre mamă, când ea era pe un peron, în mijlocul forfotei, iar el încearcă să o reţină o secundă, să-i audă cel puţin glasul, până când, la finalul visului ajunge să o confunde cu tot de acolo, fie bărbaţi sau femei, copii sau bătrâni, bagaje sau orologii, fie tichete de călătorie sau anunţuri la boxe. Cireş înţelegea cum mama lui e peste tot, mereu cu el. O să fie şi în seara care urmează. 
În puţinele sale raţionamente complete, fata cu privirea tristă remarcă apropierea viitoare a băiatului pentru a cărui inimă a lăsat garda jos, concepe aşa cum marea simte vapoarele trecând deasupra, cum sunt păsările cerului pentru aer şi norii pentru cer. El nu avea dreptul să o refuze, să-i respingă invitaţia fără cel puţin o şansă, căci, indiferent de cât de deformată e viziunea ei despre viaţă, sau aşteptările, este limpede că nimeni nu există pentru sine. Nevoia cuiva să-i poarte de grijă, sentimentul plăcut dat de cuvântul aparţine, sau, mai brutal, iubire, privirea lui parcă, dorinţa ca el să fie tot ce are nevoie, iar dacă e mai puţin să însemne că nu îi e necesar restul, toate ideile o copleşeau în aşteptare. Fata cu privirea tristă zâmbea. Părea că e din nou pe marginea pârâului din fundul curţii, ascultând vuietul apei, povestea ei în mişcare şi în contact cu pietrele ("Ce minunăţie!") alunecoase. Aglae urmărea atunci cum pielea mâinii devenea acoperită de apă, visând că aceea e calea către un univers paralel menit ei, despre care citise parcă pe undeva, revenind, visa că e trasă domol într-o lume mai bună. 
Senzaţia de linişte exista iarăşi, mai puternică decât oricând, dând drumul la scenarii nenumărate despre cum se va desfăşura întâlnirea, adică întâmpinarea în universul paralel. Prima seară a trecut cu amândoi întinşi pe spate, privind stelele tăcuţi, iar Cireş incapabil să-i cuprindă mâna, după cum i se ceruse. Începutul lor e revelator sensibilităţii.

3 comentarii

  1. hain spune:
  2. imi place.

     
  3. Luminiţa spune:
  4. am avut pentru o clipa impresia, cand am citit prima oara, ca Cires este o fata deghizata in baiat. :) cred ca ar fi fost mai interesant asa :P

     
  5. GP spune:
  6. Ciudat, povestirea imi aminteste de Prins de Petru Popescu.
    Iubirea e unul dintre cele mai importante lucruri in viata. Impreuna cu sentimentele...

     

Trimiteți un comentariu

Adresa de email (abonarea trebuie confirmata):

O colecţie de obsesii, pasiuni şi frământări din mine, un loc pe care îl cizelez şi-l modelez permanent după firea mea schimbătoare, o oglindă difuză a ceea ce-am fost şi încerc să fiu. Un blog scris nu atât pentru a fi citit, dar pentru plăcerea nebună de a fi scris. [detalii]
A apărut o eroare în acest obiect gadget